Într-o literatură în care cei mai mulți prozatori pot vorbi doar vreo cinci minute despre poietica proprie, unde calitatea unui roman este judecată în funcție de tematica aleasă, iar o pagină de descriere îi face pe hermeneuții patriei să caște a plictiseală, Marin Mălaicu Hondrari a ales calea lui Hercule. Lunetistul este, în primul rând, un roman livresc, atât ca finalitate narativă, ca structură, dar și din punct de vedere stilistic. Cred că afirmația flaubertiană cum că stilul este structura unui roman își are demonstrația perfectă în cartea de față.
Romanul începe cu o frază misterioasă, ale cărei semnificații vor fi dezambiguizate abia în final, final care reclamă o re-lectură și o identificare a punerii în abis. Stilistic, fraza izbește prin asemănarea cu celebrul incipit al romanului pe care Bernard Rieux încearcă să-l scrie în Ciuma lui Camus. În fine, incipitul Lunetistului nu este altceva decât frame-ul care se va închide, aparent, în final. Ceea ce încerc să demonstrez aici este că, transpus grafic, romanul lui Marin Mălaicu Hondrari se desfășoară ca o figură alcătuită din mai multe cercuri concentrice.
Însă, până acolo, câte ceva despre „poveste“: scris din perspectiva a doi foști combatanți pe frontul iubirii adolescentine, Constantin și Cristina, care rememorează fie o poveste de dragoste dintr-un orășel de provincie românesc, sau care readuc firul narativ pe făgașul prezentului, romanul debutează ca un „mister“, o carte de aventuri comercială, subminată de un singur amănunt: protagonista nu doar că o rupe cu lunetistul nostru (înainte ca acesta să devină un killer profesionist), dar nici măcar nu-l mai iubește. Într-un roman de aventuri, ea ar fi continuat să aibă sentimente față de erou, eventual bine ascunse sub cicatricile provocate de viață. De altfel, în direcția aceea ne și conduce
