Economiceşte vorbind, exploatarea gazelor de şist are sens. Argumentul utilizat cel mai des: America s-a trezit din şocul crizei economice punîndu-şi industria să inhaleze gaze de şist, în cantităţi din ce în ce mai mari. Americanii au început să readucă acasă locurile de muncă exportate în ultimii ani spre China, India şi America Latină. Industrii întregi, socotite prea nasoale pentru a exista între New York şi Los Angeles (a se citi: prea poluante şi tocmai bune de a fi trimise în alte ţări, cît mai sărace), aflate în pragul extincţiei în Statele Unite, renasc viguros. Între ele, petrochimia cea atît de hulită timp de decenii. Miza jocului este energia cît mai ieftină, iar gazele de şist, exploatate pe unde se găsesc, încep să facă legea preţului pe pieţele lumii. Tehnologia de extracţie nu este nouă defel. Este cunoscută de aproape un secol. Nu a fost, însă, des utilizată, deoarece este relativ scumpă şi nu merită folosită decît în caz de urgenţă energetico-industrială. Pe care fiecare ţară şi-o percepe, de la caz la caz, în funcţie de situaţiune. De exemplu, Franţa tocmai ce a refuzat prospecţiile şi extracţia. Motivul: ei nu au nevoie! Franţa obţine peste 80% din energia necesară utilizînd tehnologia nucleară. Amintesc acest caz deoarece am vaga senzaţie că exemplul Hexagonului va fi utilizat de activiştii noştri verzi, în viitorul apropiat. Polonezii au ales să devină „o a doua Norvegie“ şi să permită exploatarea gazelor de şist. În primul rînd, deoarece independenţa energetică este mult mai preţuită la ei, decît în România. Nu este un secret pentru nimeni: rusofobia polonezilor este de notorietate globală. Recent, însă, The Economist aminteşte că trei dintre cele mai mari corporaţii americane se retrag din Polonia deoarece guvernul intenţionează să impună condiţii de mediu şi împărţire a profitului, mult prea dure. Amintesc acest exemplu deoarece va fi, p