Ce rol joacă, în viaţa noastră, cultura?
Afurisită întrebare, nu?
Dar deloc retorică.
Primul rol este, din păcate, cel mai vizibil şi mai bine cunoscut: acela de legitimare. E ca un card de acces într-un club. Unul cu mai multe niveluri. Ai auzit de Heidegger? – poţi intra pe terenul de golf. L-ai şi citit? – ai voie să-ţi inviţi un prieten. L-ai şi înţeles? – un joc gratuit pe lună.
Al doilea e înrudit cu primul: dă bine în conversaţie. Se vorbeşte – să luăm un exemplu la întâmplare – despre Roşia Montana, aştepţi momentul potrivit şi arunci: „Cum ar fi zis Diogene: sunt în căutarea unui hipster cinstit!” Efectul e garantat.
De notat în treacăt că tipul ăsta de efect se obţine destul de uşor şi fără prea multă cultură: e suficient să ştii nişte nume, nişte titluri şi nişte citate.
De la al treilea rol încolo depăşim nivelul scoarţei şi pătrundem în străfundurile planetei culturale, mult mai fierbinţi, mult mai interesante, dar şi mai puţin vizibile. Vorbim, mai întâi, despre structurarea personalităţii. „În definitiv”, o întreabă un coleg pe eroina principală din Arta conversaţiei, „la ce-ţi foloseşte să înveţi atât?” Iar ea răspunde: „Ca să înţeleg cum merge lumea”. E genul de replică pe care ori o-nţelegi, ori n-o-nţelegi, nu se prea poate explica şi nu cred că are sens vreo discuţie pe marginea ei.
Al patrulea rol al culturii este acela de a te face să te simţi altfel. Nu superior altora – mă grăbesc să precizez – ci doar altfel. Mai bine, mai bun, mai complet, mai informat, mai avizat. Aşa cum bunătatea adevărată e propria ei răsplată (deci NU are nevoie de recunoştinţa celor faţă de care se manifestă), tot astfel cultura e un câştig în sine, pentru sine.
În acelaşi timp, însă – şi aici voiam de fapt să ajung – cultura are şi un rol pragmatic. Şi anume în toate domeniile. E suficient să vorbim despre cărţi, î
