Victor Ponta, nu mă îndoiesc, l-a citit pe Adrian Năstase. L-am văzut sobru, cu ochii pironiţi la mentorul său, pentru care a dat costumul de prim-ministru pe un tricoul polo şi reflectoarele de la Palatul Victoria pentru un loc în rândul doi, astă-vară, la lansarea post-Jilava a cărţii „Lumea, americanii şi noi”, o mantră pentru discipoli. Citindu-l, a aflat probabil că, prin luneta de la Washington, lui Crin Antonescu nu i se poate rezerva, la prezidenţialele din 2014, decât locul secund.

Ca şi Adrian Năstase, americanii păstrează, probabil, în arhive, criza politică din 2012 în care Antonescu şi-a făcut din Departamentul de Stat un adversar declarat, dar şi un moment încă mai revelator, din 2007, când vicepreşedintele PNL la acea vreme, la un an după ce i se opusese şefului său de partid, care dorea retragerea trupelor din Irak, îi scrie preşedintelui PD, Emil Boc, cerându-i să se ralieze PNL şi lui Călin Popescu Tăriceanu în sprijinul acestei idei: “Partidul Naţional Liberal vă solicită public să vă raliaţi deciziei de retragere a trupelor româneşti din Irak, anunţată de prim-ministrul României, dl. Călin Popescu-Tăriceanu. Din punct de vedere al succesului misiunii pe care România şi-a asumat-o în Irak, aveţi toate motivele pentru a vă alătura acestui demers”.

Cine a avut ochi să vadă, a înţeles deja. PSD şi PNL dau semne că vor merge separat, nu numai la europarlamentare, ci şi spre Cotroceni. În Statele Unite, înconjurat exclusiv de miniştri PSD, Victor Ponta ne-a anunţat solemn că el va fi interlocutorul americanilor în epoca post-Băsescu. Cât a fost de credibil, judecaţi singuri.

Fie din postura de premier-preşedinte de partid şi „patron spiritual” al viitorului candidat, fie, mai simplu, de prezidenţiabil, Victor Ponta pare să se asigure, deja, că va controla jocul politic după pensionarea lui Traian Băsescu. Gol de conţinut, dar cal