- argument -

Pe la începuturile mele în redacţia Dilemei (care încă nu era veche...), am făcut un număr despre gospodine. Ţin minte că, fiind foarte tînără pe atunci, aveam o percepţie aproape total negativă asupra acestora. Negativă şi şablonardă: gospodina era o doamnă grasă, cu părul scurt şi pus pe moaţe, care judeca aspru tînăra generaţie şi, printre altele, punea murături.

Cu timpul şi creşterea în vîrstă, mi-am dat seama, evident, că „gospodină“ nu e neapărat un termen peiorativ. Că toate lucrurile pe care numitele gospodine le făceau – şi, într-o oarecare măsură, le mai fac –, toamna, de pildă, îşi aveau rosturile lor, nu doar utilitare, ci şi ritualice. Că ce puneau în borcanele de murături – şi cum le puneau – nu era întîmplător, ci se făcea conform unor ritualuri şi practici… de cînd lumea.

Pe de altă parte, toamna în sine a fost mereu un anotimp pe care – cel puţin la şcoală – l-am receptat (ne-a fost inoculat) în şabloane: mereu era aurie şi bogată, mereu, toamna, se coceau toate cele şi cădeau, poetic, frunzele... Noroc cu Topîrceanu, dar şi cu Bacovia, că au mai răsturnat din clişee...

Clişee care, pînă la urmă, în vremuri de destulă restrişte, precum cele pe care le trăim, nu sînt atît de rele: e bine să se facă recoltele, să fie belşugul care ne supăra în compuneri. În viaţa reală, am văzut ce rău e să nu fie aşa...

Şi am mai văzut, iarăşi, ce rău e să pierzi legătura cu natura şi cu ciclurile ei. Să nu mai mănînci murături şi zacuscă puse de bunica sau de mama acasă, pentru că toate astea s-au pierdut. Şi să le cumperi pe toate de la supermarket, cu E-uri sau fără, într-o aproape deplină necunoştinţă de cauză...

Pînă la urmă, privite cu alţi ochi, ai altei vîrste, aceste ritualuri de toamnă şi pregătirile pentru iarnă sînt semne de iniţiere. Cele care încă mai ştiu să le facă sînt nişte iniţiate. Tocmai de aceea