Toată călătoria începuse sub semnul peripeţiilor. Nici n-am ajuns bine la Torino şi-am pierdut vremea vreo cinci ceasuri aşteptând-o pe Eloisa. Nu se lăsase să nu meargă cu mine, se gândise să-mi facă o surpriză, dar ar fi fost prea de tot să mă trezesc cu ea acolo, neanunţată, aşa că până la urmă mi-a spus că merge şi ea, nedumeririlor mele neexprimate le-a dat răspuns înainte să mai deschid gura,

n-am fost în viaţa mea la un Salon de Carte, vreau să văd cum e!

n-am fost în viaţa mea la Torino, am auzit că e un oraş superb!

am participat la toate succesele tale de până acum, n-o să mi-l refuzi pe cel cu traducerea!

o să ai nevoie de cineva care să facă poze pentru arhiva ta personală!

poate o să ai nevoie şi de o secretară!

nu poţi să mă-mpiedici să merg!

După asemenea pledoarie, am înghiţit în sec şi m-am trezit spunându-i că o să plouă tot timpul,

de unde ştii tu?

mi-a spus Doina Ruşti că la Torino plouă mereu când e Salonul de Carte, de trei ani de când se tot duce i s-a întâmplat la fel, şi pe urmă m-am uitat pe Accuweather,

nu-mi pasă, vreau să merg.

Punct.

Fireşte că n-a mai găsit bilete la aceleaşi avioane spre Roma, apoi spre Torino, aşa că am aşteptat-o în aeroport până după miezul nopţii şi, când a ajuns, s-a agăţat de gâtul meu sărutându-mă ca o şcolăriţă, pas de mai spune ceva. Din fericire, la ora aia sala de aşteptare era aproape pustie, doar câţiva ghizi nefericiţi şi adormiţi care n-aveau timp să se holbeze la noi, aşteptau un grup de spanioli sosiţi tot pentru Salon cu acelaşi avion. Noroc că nu era problemă cu hotelul, căsătoriţi fiind cu acte, urma doar să plătesc un loc de dormit în plus.

Am adormit amândoi buştean şi când ne-am trezit dimineaţa şi am făcut dragoste, mi-am dat seama că nu era atât de rău că venise. Într-un fel, mă bucuram. Dar mi se părea tare ciu