Într-o carte de convorbiri cu romancierul Marin Preda, poetul Florin Mugur îl întreabă, la un moment dat, dacă are duşmani. Marin Preda îi răspunde că în tinereţe avea mulţi duşmani, dar acum, la maturitate, are cu mult mai puţini. De ce?, îl întreabă Florin Mugur. Autorul Moromeţilor îi răspunde: Mă cert mai rar acum, la bătrâneţe, întrucât mi-e teamă că nu mai am timp să mă împac.
În anii Ceauşescului circula o butadă referitoare la mult contestatul poet Adrian Păunescu, un scriitor foarte influent în societate, politică şi în domeniul artei şi literaturii. Se spunea: Ferească-te Dumnezeu să ajungi duşmanul lui Adrian Păunescu şi să-i ceri ajutorul, căci ţi-l dă!
Al treilea exemplu real de toleranţă din zona literaturii-literaţilor este una referitoare la Corneliu Vadim Tudor. Deşi personal nu-l apreciez decât ca pamfletar, poate cel mai bun de la noi de după Războiul Doi Mondial, Corneliu Vadim Tudor s-a remarcat ca un duşman declarat al ungurilor. Pe care-i critica dur, în pamflete de pomină. Nu vreau să mă refer aici la pertinenţa sau impertinenţa discursului său etnico-naţional, ci la un gest pe care l-a făcut într-un caz pe care îl cunosc personal. Un prieten de-al meu, tipograf, este căsătorit cu o unguroaică. Au şi copii împreună. Soţia prietenului meu s-a îmbolnăvit grav, pe la sfârşitul anilor nouăzeci, necesitând intervenţia medicilor şi internarea ei într-un spital din Bucureşti.
Neavând bani şi putere s-o trateze, prietenul meu a bătut la toate uşile să fie ajutat. N-a fost! Nu mai ştia ce să facă, unde să meargă, era la limita disperării. Apoi cineva l-a sfătuit să ceară ajutorul lui Corneliu Vadim Tudor, virulentul pamfletar împotriva ungurilor. Prietenul meu cu soţia unguroaică ştia că nu are nici o şansă. Dar, disperarea a făcut să-l abordeze şi să-i explice situaţia. Te ajut, a decretat pe loc pamfletarul. Dar soţia mea este
