Bietul tata urla ca din gură de şarpe, încercând să deschidă yala: „Murim, murim, fraţilor!“. Şi mama ţipa, cu soră-mea în braţe. Zidurile trosneau. N-am să uit niciodată cum trosneau. Frica asta este de nevindecat. Cei care au trăit-o sunt bolnavi pe viaţă.
Apoi, am stat toată noaptea în faţa blocului, cu oamenii din cartier, uitându-ne la focurile aprinse în combinatul siderurgic. Erau avarii în combinat. Electricitatea căzuse, telefoanele nu funcţionau, televiziunea şi radioul amuţiseră. (Nu existau mobile, internet, Facebook – inutil să mai spun asta.) O beznă totală. Nici „Europa Liberă“ sau „Vocea Americii“ nu puteam să prindem. Nu ştiam absolut nimic prin ceea ce trecusem. Am stat în beznă speriaţi de moarte.
A doua zi, biata mama m-a trimis la Alimentară ca să cumpăr pâine, ulei, zahăr, să avem în casă, cine ştie ce va urma. Dar Alimentara era închisă. Încet-încet, în următoarele zile am aflat despre tragedie şi despre morţii de la Bucureşti. Tata îl regreta pe Toma Caragiu, mama pe Doina Badea, eu regretam că la televizior nu se mai dădea serialul meu preferat, cred că era „Toate pânzele sus“. Am trăit mai departe.
Peste vreo trei ani, la liceu, profesorul de română ne-a recomandat să citim romanul „Racul“ al lui Alexandru Ivasiuc, o carte curajoasă, ca toate scrierile acestui scriitor care se prăpădise la cutremur. „I-a căzut o cărămidă în cap şi a murit“, a precizat profesorul, aşa, ca să ne vândă şi-o anecdotă, să ne facă să citim. Am citit „Racul“ şi atunci mi-a părut foarte rău că Ivasiuc murise la cutremur. Am citit cu încântare şi celelalte cărţi ale sale: „Păsările“, „Cunoaştere de noapte“, „Iluminări“, şi am fost fascinat de proza puternică şi curajoasă, care discuta fără inhibiţii despre puterea politică, puterea în general!, despre destinele oamenilor prinse în mecanismul puterii, eram pe spate, Ivasiuc a fost un m
