E haos în societate, e haos în localităţi şi nu se văd proiectele capabile să ne conducă într-o direcţie bună. Ne-am transformat în fugari însinguraţi prin existenţă.

În luna în curs se întâmplă la Bucureşti un eveniment arhitectural de amploare. Un idealist incurabil, arhitectul Arpad Zachi, prin fundaţia Arhitext design, se încăpăţânează să creadă că într-o lume în care cărările comunicării s-au încâlcit şi nu mai duc nicăieri, arhitectura încă ne mai poate spune ceva. El a organizat prima trienală „East Centric Architecture” cuprinzând ţările din aria de influenţă a fostei Uniuni Sovietice. Această manifestare culturală de excepţie pleacă de la câteva idei generoase. Prima e aceea că arhitectura e o mărturisire comunitară, oglinda ei existenţială. Contactul direct cu ea, fără traducere şi intermediari, defineşte un mediu de comunicare, de înţelegere a problemelor şi aspiraţiilor noastre, dar şi felul lor specific de a da formă spaţiului de viaţă. A doua idee e sprijinită de realitatea unui context ideologic funcţional între construirea şi demolarea zidului Berlinului, într-un spaţiu european amplu, limitat la vest de Germania şi Slovenia, iar la est de vasta Rusie. Ideile nu pot fi îngrădite de ziduri. Totuşi exerciţiul totalitar şi asumarea arhitecturii ca imagine a autorităţii (valabilă de altfel şi în democraţiile Occidentale) s-a petrecut pe caravana ideologiei comune, dar pe tradiţii şi influenţe diverse. În fine, a treia idee e relevată de prezumtivul interes stârnit de asemenea problematici în jugul deciziei politice, în conştiinţa publicului larg şi, bineînţeles, în breasla arhitecţilor.

Trienala se susţine, în structura ei de bază, pe o expoziţie şi un concurs de proiecte realizate în cele 19 ţări participante, pe o expoziţie şi un concurs de fotografie, pe un concurs de videoclipuri, un concurs de proiecte studenţeşti şi un concurs de eseu