"La cine să strig ca să pot să-mi salvez fetiţa?"

Stimată doamnă directoare Sânziana Pop,

Mă numesc Ciolan Doina şi locuiesc în Râmnicu Vâl­cea. Vă mărturisesc cu sinceritate că nici nu ştiu cum să încep a vă istorisi povestea tragică pe care o trăiesc de 14 ani. În anul 2000, am născut o fetiţă, Maria-Alexandra, având greutatea de numai 850 g. Fiind prematură, a trebuit să stau aproape 4 luni în spi­tal pentru ca ea să facă 2500 g şi să putem merge aca­să. La ieşirea din spital, am primit o veste sfâ­şie­toare: fetiţa fusese diagnosticată cu o boală de ini­mă gravă - malformaţie congenitală, canal arterial per­meabil seg­ment plămân. De atunci, viaţa mea a de­venit un ade­vărat infern. A fost operată de două ori - o dată prin me­toda cateterismului, punându-i-se o spirală, iar a doua oară, pe cord deschis. Dar cu aceste proceduri nu am avut rezultatul dorit, urmând ca din 6 în 6 luni să mergem la control, la Spitalul Militar de Urgenţă Bucureşti. Ultima dată, domnul profesor ne-a spus că fără o altă intervenţie chirurgicală, fata mea nu va avea şanse să supravieţuiască (depun acte do­ve­ditoare). Din adâncul sufletului vă mărturisesc că dvs. sunteţi unica mea speranţă. Am încercat pe la rude, prieteni, cunoş­tinţe, colegi, dar nu am primit nici un răspuns. Nu mai am lacrimi, iar durerea îmi sfâşie inima, nu am somn, nu mai ştiu încotro să merg, la cine să strig să mă ajute ca să pot să-mi salvez fetiţa, care este unicul meu co­pil.

Doamnă directoare, vă scrie şi vă roagă sufletul unei mame îndurerate, nu am alte posibilităţi, eu lo­cuiesc într-un bloc de locuinţe date de serviciu, apar­tamentul nici măcar nu este plătit, mai am de plată până în anul 2019, iar salariul meu este de 1200 lei. Nu îmi ajung banii de la o lună la alta, fetiţa mea a început şcoala de curând, iar eu nici nu am terminat să-i cumpăr măcar rechi­zi­te, dar îmbrăcăminte şi