Nimic despre România. Nimic înspre România. Apoi, dezvoltăm!... Nimicul de România – cel mai mare nimic din lume. Nimicul la România – singurul sentiment al devenirii întru fiinţă. Nimicul în România – cel mai adulat concept public (e mult peste Ponta!).
Rezultatul efervescent al procesului evolutiv. Repercusiunea cea mai înflăcărată a reformei. Efectul devastator al oricărei acţiuni entuziaste. Conţinutul învolburat al fiecărei rezoluţii. Nimicul – visul de aur al oricărui român cumsecade şi harnic. Vă daţi seama?...Să nu faci nimic. Să nu gândeşti nimic. Să nu iubeşti nimic.
Astfel o întrebam (puneam expré accentul pe "România", numai aşa, de-al naibii!) pe bruneta de "outre-mer", impasibilă, de la deskul Porţii 41: – Se-aude ceva despre România? – Nimic! – îmi răspundea, strecurându-se cu greu pe sub un rictus (precum curentul ce te trage la picioare, pe sub uşa fără prag!) şi căutându-şi, după aceea, cu unghia vânătă a degetului mic al mâinii drepte, ceva de lucru sub unghia vânătă a degetului mic al mâinii stângi. Apoi, îmi ridicam privirea, fără speranţă, la monitorul de deasupra, unde scria mare: "Retardement - 1 heure et 30 minutes". În realitate, acum îmi dau seama, de ce mă mai miram atâta? Doar ştiam că românii şi România au avut întotdeauna o întârziere anume...
Dar, mai bine s-o luăm cu începutul.
E seară la Otopeni. Blue Air de Nisa n-are, probabil, culoar pe timp de zi, căci, fiind o companie low-cost, i se repartizează, bineînţeles, numai culoare de zbor low-level, adică la chindie, când ziua scade, noaptea vine, dimineaţa ninge iară etc. Se anunţă o întârziere de un fleac de o jumătate de oră. Se face şi mai seară. Bate spre beznă. "Nu-i nimic, o să recuperăm, am auzit că piloţii de aici sunt foarte buni! – se aude din dreapta mea o placă dentară clefăind, care, nemaigăsind scaun liber, s-a cocoţat pe un loc de bagaje (nu ajunge
