Mizuca este o pisicuţă de trei ani şi jumătate. Când a ajuns la noi în casă nu avea mai mult de trei luni. Ochii mari şi zglobii, drăgălăşenia ei, m-au fermecat pe loc.
O adusese mama într-o dimineaţă rece, după o noapte ploioasă, de aprilie. O găsise într-o cutie, lângă locul amenajat pentru resturile menajere. Putea să i se întâmple orice, era udă, înfrigurată şi murdară. Am îndrăgit-o cu toţii şi am hotărât s-o adoptăm. În vara aceluiaşi an, într-una din zile, am lăsat-o pe balcon, unde soarele cald şi ghivecele de flori o încântau nespus. Dar s-a întâmplat ceva groaznic: auzind vocea mamei în stradă, a sărit de la etajul doi, crezând că dincolo de fereastră e acelaşi nivel. A căzut pe ciment, căpşorul i s-a umplut de sânge şi părea că viaţa părăseşte trupul ei mic. Nu mai era nimic de făcut. Mama începuse să plângă, ţinând în palme ghemul de blăniţă aproape inert. Prietena ei cu care stătea de vorbă, atunci când Mizuca i-a auzit glasul, a avut o idee salvatoare: "Mergem urgent la veterinar!". În câteva minute au ajuns la clinică unde medicul, mare iubitor de pisici, a salvat-o. În următoarele săptămâni am îngrijit-o ca pe un copil. Dorinţa ei de a rămâne cu noi a fost atât de mare, că şi-a revenit nesperat de repede. Peste doi ani, aveam să aflu, totuşi, că acrobaţia îi era înnăscută. A mai sărit de câteva ori de atunci, din fericire, fără consecinţe grave. Acum suntem atenţi şi avem grijă la ferestre şi la balcon.
După câţiva ani de la această întâmplare, am fost diagnosticată cu o boală grea şi, din păcate, foarte frecventă astăzi. Am urmat tratamente chinuitoare, care mă ţintuiau la pat. În toată această perioadă, Mizuca a fost " soldăţelul" meu. Mă păzea zi şi noapte, nedezlipindu-se de mine decât pentru mici nevoi. Mi-a bucurat sufletul, mi-a dăruit mai mult decât aş fi crezut. Am început s-o iubesc din ce în
