Prin amabilitatea redacţiei “Jurnalului Naţional”, în loc de prezentarea unei scrieri de suspans, această rubrică găzduieşte un fragment din noul meu roman “Insula cărţilor”, în curs de apariţie, un thriller în care detectiv fără voie este un bibliotecar.

____________________________

Insula cărţilor

Povestea acestui bărbat (numele lui va fi pomenit în curând) începe într-o zi de sâmbătă a lunii aprilie. Nu-i nevoie de alte precizări, ar fi putut să înceapă în oricare altă zi a oricărui alt anotimp – trebuie totuşi să facem rapid o rectificare, dacă istoria ar fi început mai devreme sau mai târziu, întâmplările s-ar fi petrecut, fără doar şi poate, într-un alt fel, şi nimeni nu poate garanta dacă ar fi fost mai senzaţionale sau, dimpotrivă, mai lipsite de interes.

Toate ceasurile din apartament arătau ora şase, mai precis şase fără un minut. N-avea o pendulă care să marcheze sonor orele, nici vreun orologiu deşteptător. Ca să fim mai exacţi, nu poseda nici măcar ceas de mână, nu avusese niciodată. N-avea nevoie de nici un instrument de măsurare a timpului care să-i dea deşteptarea. De zeci de ani se trezea exact la ora asta, de parcă undeva, în creierul lui, era setat cu exactitate momentul în care trebuia să-şi înceapă ziua. Când era la şcoală, la facultate, sau mergea la serviciu, un semnal transmis de undeva, dintr-o “celulă cenuşie”, după vorba lui Hercule Poirot, un detectiv arogant, dar inteligent, infailibil, străbătea complicatele ramificaţi nervoase şi îl smulgea din somnul cel mai profund. Nici după ce ieşise la pensie nu renunţase la trezirea la această oră – e drept, nici nu încercase vreo stratagemă care să-l ajute să mai trândăvească în pat, aşa cum i s-ar cuveni cuiva care toată viaţa a tras la şaibă.

De fapt, oricât de târziu s-ar fi culcat, reuşea să se trezească la orice oră vroia. Mai mult, ori de câte