Corespondenţă din Washington D.C

Cântă de la 6 ani, dând cu ciocănelu-n ţambal pe la porţile nuntaşilor de prin Bucureşti. Instruit de marele ţambalist, eternul Dumitru Marinescu Ciuciu, Nicu Feraru a cântat pentru Ceauşescu, Bill Clinton, şi pentru români şi străini din peste 30 de ţări. Astăzi are 63 de ani şi se simte un artist împlinit. Fiului unui ţigan-slugă şi al unei mame din familie de lăutari din Băneasa, Nicolae Feraru a fost selectat între primii artişti folclorici ai anului din America. Premiul, oferit de cea mai înaltă instituţie de cultură a Guvernului american, a fost acordat pentru excelenţa în muzică, contribuţia extraordinară adusă comunităţii din Chicago, şi pentru îmbunătăţirea şi conservarea unui instrument pe cale de dispariţie: ţambalul. Diploma înrămată a venit şi cu o sumă frumoasă, de 25.000 de dolari.

Lăutar pur-sânge

Nunţile se făceau de vineri până luni la români, iar la ţigani nunţile se făceau când mai apucau şi ei. Pentru toţi, Nicuşor Feraru era bucuros să dea-n ţambal. Zilnic bătătorea uliţele satelor, îmbrăcat la patru ace cu cele mai frumoase haine vechi. Şi cu ditamai tigaia legată pe după gât, pieptul scos în faţă ca să nu se-mpiedice în ţambal, fugea cât ce-l ţineau picioarele să nu cumva să piardă vreo poartă. Nuntaşii erau importanţi unul-şi-unul, iar dacă nu-i invitai cum trebuie la nuntă, cu tot alaiul muzicanţilor, te trezeai cu o duşmănie cât casa. ”Nicuşor, tată, lasă şi tu ţambalul şi ia-te de alt instrument, tată, că ăsta e greu.” Nicuşor îl auzea pe tatăl lui, dar de ascultat, o asculta tot pe mama lui, care-i dădeau curaj să continue. Verişoară cu Eugenia Frunză, femeia provenea din familie de lăutari din Băneasa, cântăreţii formaţiei ”Garofiţa”, şi înţelegea că talentul se moşteneşte, nu se alege.

Nicolae Feraru îşi povesteşte viaţa rar, în cuvinte ”cu toc”, elegante în felul lor. Fiecare