- Poveşti despre merii copilăriei -
De câteva zile, culeg mere din grădina copilăriei, unde mai sunt doar câţiva meri. Aş vrea să nu se mai termine niciodată culesul şi fac tot ce pot ca să amân clipa aceea în care pomii vor rămâne pustii, sub ceţurile dese şi reci. Toamna caldă se retrage, încet, pe dealurile aprinse de incendiul frunzelor de unde vor coborî, în curând, şi primele brume.
Merii cu nume de prunci
Atunci, demult, când s-a închegat gospodăria bunicilor, din doi în doi ani, adică în anii în care i s-au născut feciorii, Bunicul Nicolaie se ducea toamna târziu în pădure şi căuta pui de meri sălbatici, pe care-i scotea cu rădăcini cu tot, din pământ, şi-i aducea acasă. Îi lăsa o noapte să se odihnească şi-a doua zi îi răsădea în grădina lui, vecină, şi ea, cu pădurea. Pentru fiecare băiat născut, a plantat câte un măr. Şi fiecare măr a purtat de-atunci încolo, până azi, numele pruncului pentru care a fost sădit şi lângă care a crescut. Nu era de mirare, aşadar, s-o aud pe Buna, trimiţându-mă să culeg merele căzute din mărul Vasile ori să strâng frunzele uscate ale pomului Viorel. Nu era de mirare s-o aud cum, după vreo furtună de vară, îl căinează pe Ilie, că i s-au rupt crengile cele mai pline de poame, ori pe Mihai, că vântul i-a scuturat merele necoapte încă.
De-a lungul anilor, la fel ca şi oamenii, merii din grădina Bunii s-au purtat fiecare după cum îi era felul, unii mai timizi, aşezaţi şi mai discreţi, alţii impetuoşi, puternici, viguroşi, vrând să cuprindă în crengile lor tot cerul grădinii.
Până să ajungă la rod, Bunicul a altoit, pe rând, merii sălbatici cu soiuri bune, aduse din livezile dinspre Sătmar: ionatane, parmene delicioase, goldăne aurii şi multe altele, pe care n-am ştiut şi nu ştiu nici acum exact cum le cheamă, dar mi le amintesc şi le recunosc atunci când le văd prin pieţe. Şi
