La ediţia din toamna trecută a Tîrgului de Carte Gaudeamus, am cumpărat un volum pe care nu credeam că îl voi găzdui prea curînd în bibliotecă. Un op de tiraj redus, despre care s-a scris puţin: Cartea prietenilor mei, a lui Deliu Petroiu (1922-2008), apărută la Editura Universităţii de Vest din Timişoara. Remarcabil critic de artă şi profesor universitar la Timişoara, autorul este în primul rînd legat de Cercul literar de la Sibiu, „a patra generaţie maioresciană“, pe care o saluta E. Lovinescu. Din această grupare s-au afirmat mai ales Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Cornel Regman, Nicolae Balotă sau, post-mortem, Ion D. Sîrbu, datorită consistentei sale literaturi de „sertar“. Petroiu s-a stabilit în 1959 la Timişoara, chemat de profesorii Gheorghe Tohăneanu şi Eugen Todoran, impunîndu-se ca un reper al intelectualităţii din municipiul de pe Bega, unde s-a şi stins, cu cinci ani în urmă.
Într-o insolită şi nostimă ierarhie din 1946 a cerchiştilor – reprodusă de prea grăbitul la cele veşnice Petru Poantă în lucrarea Cercul de la Sibiu –, Negoiţescu, Doinaş şi Regman distribuiseră fiecărui comiliton echivalentul unei cărţi de joc. Deliu Petroiu figurează la categoria „valeţilor“, alături de Ioanichie Olteanu, Ion D. Sîrbu şi Nicolae Pîrvu. (Ovidiu Drîmba a ajuns printre nouari, iar N. Balotă, cu o „octavă“ mai jos; aşii fuseseră monopolizaţi de R. Stanca, Negoiţescu, Doinaş şi Regman).
Faţă de exigenţele autoritarului Negoiţescu – pentru că acesta era, practic, omul de acţiune în cadrul grupării, văzut de N. Balotă, în Caietul albastru, ca „animatorul şi, mai mult chiar, anima Cercului“, cel care a redactat celebrul Manifest din 1943, adică scrisoarea către E. Lovinescu –, a nimeri în tagma „valeţilor“ reprezenta un privilegiu. De altfel, energicul lider al Cercului literar l-a preţuit foarte mult pe Deliu Petroiu, cum a
