Cei mai mulţi dintre noi îl cunoaştem pe istoricul şi ziaristul britanic Paul Johnson în calitate de autor al cărţii Intelectualii, volum ce a cunoscut numeroase reeditări în limba română la Humanitas.

ohnson este însă un autor prolific, aşa că lista scrierilor sale se cuvine obligatoriu completată cu titluri precum Viaţa lui Isus povestită de un credincios, La naiba cu Picasso şi alte eseuri, Duşmanii societăţii, Socrate, Un om pentru timpurile noastre, iar ditura condusă de filosoful Gabriel Liiceanu anunţă că, într-un viitor nu prea îndepărtat, va aduce pe piaţa românească şi alte titluri dintre care cele pe care eu le aştept cu cel mai mare interes sunt Mozart şi Stalin.

Peisajul dispărut, volum recent apărut în librării, mi se pare o carte absolut aparte. E o carte de memorii, dar mai mult decât atât e una a fericirii şi a inocenţei. Şi aceasta fiindcă Johnson nu îşi rememorează anii maturităţii, anii succeselor profesionale, anii în care s-a afirmat ca jurnalist la The New Statesman ori cei în care s-a numărat printre susţinătorii ori apropiaţii Doamnei de fier. Peisajul dispărut poartă un subtitlu lămuritor- Anii copilăriei mele- iar prima propoziţie din textul tipărit sună în felul următor: „Memoria îşi deschide pentru câteva clipe o fierestruică”. O propoziţie asemănătoare cu celebra “Marchiza ieşi la ora 5”, dătătoare de speranţe şi deschisă oricăror dezvoltări epice viitoare, după cum îmi amintesc că ne spunea în deja îndepărtata mea studenţie clujeană profesorul meu de Teoria literaturii, Ion Vlad. Sau, de ce nu?, încă şi mai apropiată de încă şi mai celebra „Longtemps, je me suis couché de bonne heure” din deja centenara A la recherche du temps perdu.

Paul, personajul principal, naratorul, memorialistul din Peisajul dispărut nu are însă nimic în comun cu Marcel, cel ce şi-a petrecut copilăria la Illiers. Illiers a reprezentat un spaţiu