Discutia referitoare la semnarea Acordului de asociere dintre UE si Ucraina ridica si problema masurii in care Rusia este suficient de puternica spre a avea un cuvant de spus in luarea deciziei.

Trecem peste cei care evalueaza relevanta Moscovei in dezlegarea saradei ucrainene din perspectiva exclusiva a agendei lor nationale. I-am amintit deja pe cei care se aliniaza opozitiei ruse fata de asocierea Ucrainei cu UE intrucat se tem ca altfel uniunea va deveni prea mare si prea complexa spre a fi controlata de ei. I-am identificat si pe cei care doresc sa-si consolideze dominatia in Europa impartind sferele de influenta in zona centrala si orientala a acesteia cu Rusia.

Despre cei paralizati in procesul decizional de teama masurilor de retorsiune ruse nu ne vom ocupa pentru simplul motiv ca acestia nu exista. Intr-adevar, se pare ca astazi nimeni nu se teme intr-atat de Rusia incat sa renunte la o miscare politica esentiala doar spre a-i menaja susceptibilitatea.

In schimb, multi sunt aceia care cred ca Rusia nu mai conteaza si ca puterea opozitiei sale nu merita luata in calculul deciziilor UE. Pentru acestia Rusia este mai mult decat o putere decadenta; este o putere iremediabil expirata. Amenintarile Rusiei ar fi tocmai semnul insignifiantei sale in termeni reali; simple blufuri nedemne de o adevarata putere, la care recurge tocmai spre a ascunde incapacitatea initierii unor masuri de retaliere autentice.

O asemenea evaluare aduce in sprijinul sau observatia ca Rusia sufera un declin demografic acut, ca se confrunta cu miscari secesioniste si cu amenintarea islamului radical, ca este o economie petro-dependenta care in afara santajului energetic nu are argumente spre a concura cu UE pe piata europeana si mondiala, ca este o semi-democratie sau, mai degraba, o semi-dictatura care, in consecinta, nu poate asigura stabilitatea sociala in interi