Sunt locuri depărtate ca un ecou prelung

Pe unde, dus pe gânduri, aş vrea să mai ajung.

Cum am rămas pe malul înalt, nici nu mai ştiu.

Atâta ştiu, că totul mi se părea târziu

Şi pentru mine, totul a fost doar începutul.

Eram la Prut, spre seară, eram doar eu şi Prutul.

Încolo, Basarabii, Bugeacuri, Bucovine,

Şi maluri după maluri se prăbuşeau în mine.

Un clopot, peste ape, mai stins şi tot mai rar

Înfiora tăcerea de peisaj lunar.

Am stat într-o visare nici nu ştiu câte ore

Cătând, prin ceaţa rară, la satul lui Grigore,

Şi-alături, la Miorcanii şi casa lui Pillat.

Se desena o ţară, cu ei, în lung şi-n lat,

Din Prutul prins în luncă la Nistrul presupus,

Pe Mureş mai la vale, pe Argeş mai în sus,

Şi se-ntâlneau sub vremuri – foşneau la drumuri plopii –

Cu mama lui Vieru, „bunica-mi Calyopi”…

Era într-un Septembre. La garduri, prunii grei,

Parcă-aş fi fost la casa şi la bătrânii mei,

Şi-am mai rămas, cu gândul departe, să contemplu

Între coloane, albă sub lună, ca un templu,

„La casa amintirii cu-obloane şi pridvor”…

De unde-apar acele mirări, şi ce mai vor?

Să fi rămas eu însumi, acelaşi, printre anii

Care mă-ntorc deodată pe-acele locuri stranii,

Nepăsători la neguri, la stingeri, la uitare,

La cât ar fi să tângui, la cât să cer iertare?

În vara cu arome de stup şi mătăcină,

Când loc mai sfânt nu-i altul ca-n conie la cină,

Cu norii duşi de nu ştii ce vânt peste Vaidei,

Mă pomenesc deodată spunând, Miorcanii mei!

„Ce straniu lucru: – vremea!” – Şi-aş spune eu, urmându-l

Pe el, Pillat, bătrânul: – Ce straniu lucru: – gândul!

Când locuri depărtate ca un ecou prelung

În zarea lor mă-ndeamnă, de-ar fi, să mai ajung.

Di