Prima greşeală pe care o face directorul este să confunde durata cu eternitatea. Dacă e în funcţie de un an, doi, trei, îl interesează durata. Deci, face treabă (bine, cel care chiar ştie să facă treabă), ca să se menţină, să se impună. Dar după 10 – 15 ani, când puterea i-a luat minţile şi profesionalismul a deraiat în rutină, iar abnegaţia în bun-plac, deja se crede etern. Unii chiar sunt. Trecuţi binişor de vârsta pensionării, adică, bat, lejer, spre 70, sunt de o eternitate pe funcţie şi continuă să facă ceea ce fac de 20 – 30 – 40 de ani încoace – bun-plac şi rutină. Mediocritate, teroare, slugărnicie şi rutină. Modul absolut dizgraţios în care ştiu să-şi linguşească şefii (vă daţi seama ce de şefi au schimbat ăştia, din ’80 încoace?!) şi felul ignobil în care ştiu să-şi terorizeze subalternii sunt termenii ecuaţiei lor de succes durabil. Normal că eternitatea elefanţilor dă idei şi lupilor tineri, care, după câţiva ani de funcţie, ce să facă şi ei?, se pregătesc de veşnicia propriei puteri.
A doua greşeală este aceea de a confunda marfa propriei persoane cu ambalajul funcţiei. După două-trei decenii de huzur nestingherit, cu slugi la poartă şi la curăţenie în casă, cu maşină la scară şi cu abuzuri de care nu dai socoteală nimănui, este normal că ajungi să nu mai faci nicio diferenţă între tine, ca individ, şi instituţia pe care o conduci, între managementul instituţiei şi interesele tale personale, dispunând după cum pofteşti nu numai de bunurile, materialele şi mijloacele instituţiei, ci chiar de oamenii din subordine, pe care îi poţi folosi, bine, mersi, la tot felul de lucruri în folos propriu, cum ar fi, de exemplu, să-ţi zugrăvească locuinţa sau să-ţi ducă pantofii la cizmar.
A treia greşeală, şi ultima, este aceea că, după o eternitate în funcţie, ceea ce te interesează cel mai puţin este chiar instituţia pe care o conduci. Nu numai că ai p
