Refugii estivale (10)
Brusc, am fost stăpânit de senzaţia că absolut toate cerurile – senine şi înnorate, dar şi acelea cu cele mai dumnezeieşti răsărituri şi apusuri pe care le văzusem io până atunci – se prăbuşiseră de-a valma peste mine. Mă simţeam pierdut. Aşadar, fără niciun echivoc, a doua zi începea supliciul meu: năclăirea cu soioasa şi puturoasa clisă scoasă de pe fundul lacului Techirghiol şi depozitată în nişte troace de beton aflate pe meschinele plaje ale „băilor reci” din staţiunea Eforie-Sud. Mama stabilise deja programul, spunându-i tatei, după ce balaoacheşa aceea cu „nămolul” ei o ştersese, că de a doua zi dimineaţă – nu mai târziu de ora 8:30 – vom pleca zilnic spre „Vasile Roaită” (aşa cum se numise până nu demult Eforie-Sud), la afurisitele alea de „băi”. Pomenita staţiune maritimă, aflată la doar câţiva kilometri în sudul Constanţei, nu-mi era deloc necunoscută. Mai petrecusem până atunci câteva veri acolo, însoţit fiind de părinţi, de unchi şi mătuşi, dar şi de bunici şi, uneori, de câteva familii prietene. Mulţi o numeau în continuare „Vasile Roaită” (aşa cum fusese ea botezată, începând cu 1950, de noul regim comunist instalat la 30 decembrie 1947, imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai), deşi din 1962 ea devenise Eforie-Sud. Singură bunică-mea, fie-i ţărâna uşoară!, îi zicea tot „Carmen Sylva” aşa cum o pomenise ea din perioada interbelică, nume care reprezenta pseudonimul literar al Reginei Maria.
Despre existenţa „eroului de la Griviţa”, aşa cum era supranumit Vasile Roaită, aflasem (aidoma tuturor ciutanilor generaţiei mele) de la orele de „Istoria Patriei” pe care le făceam în gimnaziu, o dată sau de două ori pe săptămână. Însă, multă vreme, legătura dintre numele sus-pomenitului ipochimen bucureştean şi mica staţiune turistică dobrogeană a chinurilor mele pricinuite de ungerea cu nămol avea să rămână de neînţeles.
