Vlahii din Cehia şi Polonia
Plouă mocăneşte pe vârful dealului Becva din ograda muzeului vlăhesc în aer liber din Roznov, cel mai mare muzeu etnografic din Valahia Moravă (Cehia). Jurnalişti, fotoreporteri şi operatori de televiziune stau la pândă cu privirile aţintite spre cărarea ce iese dintr-o văioagă, pe unde ar trebui, dintr-o clipă în alta, să-şi facă apariţia oile din Carpaţi, imediat după ce au traversat graniţa polono-cehă, dinspre Baranjia Gora. Unul dintre reporteri vorbeşte la telefon: "Velky den: prijezd ovce v Karpatech" ("E o zi mare: sosesc oile din Carpaţi"). Este vorba de turma de oi din Rotbav, Braşov, pornită la drum în luna mai, pentru a reface traseul generaţiilor de păstori români plecaţi în pribegie la începutul secolului al XIV-lea (sau, după unii istorici, în jurul anului 1000). Dacă prin secole, turmele au purtat după ele, pe apa nesfârşită a timpului, neamuri de oieri, fiu, tată, bunici, străbunici, păstori care au colonizat zonele montane ale Europei Centrale, pas cu pas şi generaţie după generaţie, oile ce stau să-şi facă apariţia de sub poala pădurii vin acum direct din Carpaţi, cu "viteza" normală a transhumanţei, adică vreo 1400 de kilometri în decurs de 100 de zile... Ca nişte adevăraţi "vlaşini", bacii români şi polonezi, iniţiatorii acestui spectaculos proiect european, au uluit presa şi televiziunile, prin curajul şi tăria lor de suflet. Să mergi atâta drum, zi şi noapte, pe văi şi pe creste, să dormi ciobăneşte, în cojocul miţos, întins pe iarbă, înconjurat de dulăi şi mânzări, ca să refaci, în mod simbolic, un traseu al identităţii mioritice, mi se pare un act de eroism şi, dacă nu spun prea mult, un contract cu... eternitatea, născută, cum ar spune Blaga, la sat.
"Întâlnire de gradul III" cu oile şi păstorii din România
Baciul Suciu, mai-marele oilor româneş
