Punctul central al săptămânii nu la mai deţinut vreunul din scandalurile care ne vin pe bandă rulantă. “Fabrica de cazuri” nu a putut încropi ceva care să acopere vizita lui Victor Ponta în Statele Unite. Ca atare, am avut într-un prim-plan real, nu artificial, relaţiile României cu Statele Unite, aliat de dată mai recentă, dar sperăm de cursă lungă.

O privire a alianţelor pe care le-a avut România în ultimul secol arată că ele s-au destrămat în timp de pace şi au dispărut ca urmare a conflictelor, noi ajungând la finalul lor de cealaltă parte a baricadei. Primul război mondial ne-a “scos” din parteneriatul cu Tripla Alianţă, pentru a trece de partea Antantei. Am reuşit pe acestă bază marele succes al istoriei moderne – înfiriparea României Mari, care a ţinut până în 1940. Alianţa cu Germania lui Hitler a durat până la 23 august 1944, după care, în perioada comunistă, am fost parte a Alianţei Tratatului de la Varşovia, înfiinţat ca răspuns la Alianţa NATO. Până în 1989, poziţia României era cea a elevului scos mereu din clasă pentru indisciplină, conflictele cu URSS dar şi cu alte ţări “prietene”, fidele ruşilor, fiind de notorietate. Ceauşescu a plătit cu viaţa actul lui perpetuu de nesupunere. În 1993, România a cerut aderarea la NATO şi a avut nevoie de 11 ani de “ucenicie”, până în 2004, să fie primită.

America a fost dorită mereu de români, sentimentele de prietenie au avut numeroase manifestări, unele spectaculoase, chiar în vremea comunismului. Acum suntem legaţi de un parteneriat strategic, cu obiective concrete din domeniul politic, militar, economic şi al educaţiei.

Săptămâna în care Victor Ponta s-a aflat în SUA, având ca moment de vârf primirea la Casa Albă, ne-a adus multă informaţie de la Washington şi a indus, de asemenea, un dram de calm atât de necesar în societatea românească. Am văzut că putem discuta şi despre lucruri serio