Dacă iei lucrurile în serios, a te afla la conducerea Uniunii Scriitorilor te uzează şi te înstrăinează de tine însuţi. De aceea, pentru noi cei care am purtat această responsabilitate până acum, să ne retragem ar fi însemnat o uşurare.

Şi am fi vrut s-o facem, dacă nu neam fi gândit la urmările grave, în cascadă, ale unui asemenea gest: Uniunea Scriitorilor, aceea pe care o ştiam, aceea în care intrasem cândva, ar fi dispărut. Căci, de exemplu, proiectul cel mai important al USR, cel cu desfăşurare permanentă, revistele literare (ele ţin în viaţă literatura de azi, de asta suntem convinşi toţi!), în programul candidatului care dorea să preia instituţia noastră, nu mai exista. La fel, cunoşteam în amănunt (după cicatricile şi rănile de pe propria piele, ca să zicem aşa!) cât de greu este, ce efort trebuie depus în fiecare zi ca să păstrăm unele drepturi, chiar şi pe cele legiferate, dar şi actualul sediu din Calea Victoriei 133, ori ca să obţinem diverse finanţări pentru proiectele noastre.

Alegerile de anul acesta au avut, aşadar, o semnificaţie specială. Fiindcă nu a fost o confruntare a vechiului cu noul, aşa cum grăbit şi deformant s-a afirmat undeva. Accentul ce s-ar cuveni pus este acesta: nu a fost o competiţie între doi concurenţi, care aparţineau aceluiaşi sistem de valori, ci a fost înfruntarea a două lumi diferite, cu principii de a fi diferite. Pe de o parte, o lume cu spirit critic, un univers stratificat după unitatea de măsură a performanţei literare şi, pe de altă parte, o alcătuire care şterge, pulverizează ierarhiile fireşti, dispuse după criteriul valorii, al performanţei literare, şi proclamă un egalitarism ce deschide poarta spre haos şi barbarie (exagerez, dar nu cine ştie cât!). Pe de o parte, o lume a celor care-şi dedică existenţa cărţilor, scrisului literar ce presupune însingurare şi consum de fiinţă şi, pe de altă part