E foarte bine că oficialii români efectuează tot felul de vizite pe la mai-marii acestei lumi.

Sluj am făcut de când ne știm, iar pe americani i-au așteptat generațiile de dinaintea noastră mai ceva ca pe extratereștrii care o să vină și o să ne scape de orice problemă. La o adică, știm că există, dar nu i-am văzut niciodată, eventual, decât atunci când au mai venit să ne ia câte ceva, nu să ne dea.

Poate că e deplasată comparația, dar mie mi se pare sugestivă.

E frumos să întreții relații de curtuoazie și să te lauzi pe la cine apuci că ai intrat și tu în lumea bună, că nu știu care barosan te-a băgat în seamă, cutărică te-a bătut părintește, cu înțelegere și oftături, pe umeri, cutărescu ți-a acordat din prețiosu-i timp vreo două minute și că ai apucat și tu să respiri același aer cu șefii dintr-o mare capitală a lumii.

Dar, oare, noi de vorbe avem nevoie sau de laude?

Că, dacă îmi aduc aminte bine, s-au mai lăudat și alții cu prietenia străinilor și am ajuns mai rău decât dacă ne erau dușmani.

Nu cred în prietenia americană, așa cum nu cred în prietenia dezinteresată a niciunui alt stat. Cred, și nu o să mă convingă nimeni de contrariu, că ar trebui să fim mai puțin mândri de atenția care ni se acordă la un moment dat și pe care, apoi, noi și urmașii noștri o plătim scump.

Se pare că nu am învățat nimic din istoria de până acum. Pe de altă parte, ce noutate!

Da, un stat trebuie să aibă și să-și cultive relațiile externe, dar nu de pe aceeași pozitie de sclav pe care dintotdeauna România a avut-o față de oricine din lumea asta. Că e vorba de SUA sau de vreo republică bananieră, la fel ne-am purtat și am avut mereu de pierdut.

Pe mine, una, mă lasă complet rece dacă premierul sau președintele acestei țări se vede sau nu cu Obama sau cu oricine altcineva, atât timp cât o întrevedere de genul acesta ne îndatorează și n