Pe de altă parte, ţiganii robi de la curţile marilor boieri sau aparţinând altor proprietari nu erau nici ei scutiţi de pedepse corporale severe, atunci când se făceau vinovaţi de ceva. Cea mai des folosită era bătaia la tălpi, pedeapsă păstrată şi după promulgarea şi aplicarea acelei legi cvasi-constituţionale de către autorităţile imperiale ruseşti, începând de pe la 1831-1832, cunoscută sub denumirea de Regulamentul Organic, despre care istoricii de azi sunt unanim de acord că, dintre toate formulele politice şi sociale ale timpului, aceasta a accelerat într-o manieră decisivă modernizarea Ţărilor Române şi tranziţia lor către civilizaţia occidentală, conducând ulterior la Unirea Principatelor din 1859, proces încheiat cu obţinerea Independenţei de stat din 1877. Alte pedepse care se aplicau în mod curent erau bătaia cu biciul şi întemniţarea pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite. În caz că recidivau, robilor ţigani li se aplicau la gât un soi de zgărzi metalice nituite sau erau băgaţi cu gâtul şi mâinile într-un soi de juguri (temuţii „butuci”) solide din lemn, strânse la capete cu nişte şuruburi sau cu ţâţâni, pentru ca apoi să fie amplasate, cu condamnat cu tot, în locuri publice, spre oprobriul întregii comunităţi.

Aşa cum amintesc cercetătorii ţiganologi Venera şi Viorel Achim (în cadrul proiectului “Problema ţiganilor în România în secolul al XIX-lea” şi, respectiv, în volumul “Ţiganii în istoria României”, Bucureşti, 1998), pe la 1830, în Moldova şi Ţara Românească, existau aproximativ 200.000 de ţigani robi, provenind din cele trei mari categorii (ţigani ai statului, ai mănăstirilor şi ai particularilor), numărul lor ajungând, în 1860, la peste 250.000. Cu toate acestea, se pare că, aşa cum este consemnat în documentele vremii, dar şi în unele mărturii scrise în epocă (precum cele ale lui