„Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.”
În fraza care deschide romanul „Procesul” al lui Franz Kafka, există două cuvinte esenţiale: „rău” şi „arestat”. Cel dintâi evocă natura umană însăşi, zbătându-se între principiul pozitiv şi cel negativ. Orice chip ar lua formula dualistă, de aici izvorăşte, în toate culturile, conceptul de Lege, ca afirmare a Binelui şi pedepsire a Răului.
Cel de-al doilea cuvânt, „arestat”, conduce la aplicarea Legii, sub forma Justiţiei. Şi, chiar dacă, în opera lui Kafka, procedurile şi instanţele nu sunt cele obişnuite, totul evocă ideea de vină.
Care să fie, oare, vinovăţia eroului? Niciuna concretă, argumentată, probată, aşa cum o cere oarba justiţie umană. Arestarea dintâi e operată de paznici aflaţi la limita imposturii. Tribunalul propriu-zis, adăpostit în podul unei case de raport, nu are nimic din sobrietatea unei instanţe, iar judecătorul desfrânat încearcă zadarnic să stăpânească un public de întrunire publică. Învinuiţii se sufocă într-o atmosferă care le prieşte funcţionarilor, şi avocatul Huld îşi primeşte clienţii în pat, după o aşteptare de nopţi şi zile.
Orice încercare de a înţelege esenţa acelei justiţii ajunge invariabil la preceptul conform căruia „Vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială”. Spaţiul paralel al procesului se împleteşte cu lumea propriu-zisă. O încăpere din banca la care e prim-procurist Josef K. slujeşte drept cameră de tortură pentru angajaţii tribunalului, iar preotul catedralei este şi confesor al închisorii.
La Kafka, totul se plăteşte, iar răzvrătirea, cu atât mai mult. Procesul e dus până la capăt, se rosteşte verdictul, doi călăi îl duc pe erou în afara oraşului, într-o fostă carieră de piatră, şi execută sentinţa, înfigându-i ceremonios un cuţit lung în inimă.
„– Ca un câine! spuse el
