„Ruinurile” erau văzute cândva, pe vremea lui Cârlova, ca simbol al vitejiei românilor, izvor de îmbărbătare și de mândrie națională: „La voi nădejde eu am de ajutor / Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor”. În vremea noastră, ruinele apărute după 1990 sunt tratate ca jenante și vinovate mărturii ale dezindustrializării postrevoluționare; s-ar cuveni cât mai grabnic izgonite din peisaj, pentru tihna ochiului și împăcarea sufletului. Pretutindeni în lume, un anume procentaj de demolări necesare însoțește gestul constructiv; la noi, întâi de toate este menit să ascundă rănile greu explicabilei politici de lichidare a industriei autohtone, spre a așeza ultima lespede pe un mormânt, se pare, programatic săpat, atâta vreme cât același tip de combinat, uzină, fabrică, în alte țări funcționează bine mersi, iar în România, ba.

Constat cu surprindere că s-au creat și firme cu dureroasă specializare: „demolări industriale”. Puzderiei, plin internetul de reclame! Nu-i județ care să nu se fi înzestrat cu astfel de industrie a dezindustrializării, ba chiar, în anumite zone, se înghesuie și se calcă pe picioare, fiind nevoite să practice o publicitate agresivă: „satisfacem din plin cerințele clienților, având în vedere asigurarea celui mai bun raport calitate-preț, precum și continua adaptare la cele mai noi tehnologii în domeniu; lucrările efectuate de noi sunt de calitate și înaltă ținută profesională.” Ce să însemne demolare de calitate altceva decât radere până la nivelul solului? Pentru autentificare, se anexează galerii foto: uzina înainte de demolare, uzina după. Ultima imagine: șes înierbat – spațiu pe care se va construi, de regulă, un supermarket. Și așa cum Ștefan cel Mare se mândrește cu victoriile de la Baia, Podu Înalt, Codrii Cosminului, ori Napoleon cu răsunătoarea izbândă de la Austerlitz, firmele specializate în demolări adaugă rubrica „palmares”, în