Vampirii. Un subiect de eternă fascinaţie, pe care îl întâmpinăm la tot pasul, de la cărţi şi filme la festivaluri horror. Creaturile nocturne aducătoare de moarte au o poveste interesantă, care a evoluat de-a lungul timpului, dar legendele şi superstiţiile au un fond mitic şi psihologic comun pe care vom încerca să-l surprindem în diverse epoci. De unde mitul, legendele şi superstiţiile care au hrănit atâta vreme imaginarul colectiv?

Încă din antichitate găsim aluzii la astfel de monştri. De pildă, în Persia un vas de ceramică reprezintă ceea ce pare a fi un om care se luptă cu o creatură gigantică ce vrea să-i sugă sângele. Dacă aruncăm o privire în mitologia babiloniană, o vom întâlni pe demonica Lilitu, cea care se hrănea cu sângele şi măduva nou-născuţilor. Potrivit unor vechi texte în ebraică, Lilith ar fi fost de fapt prima soţie a lui Adam şi s-ar fi revoltat împotriva sa, devenind stăpână peste demoni şi spirite rele. În China secolului al 6-lea a.Hr. se vorbea despre morţii vii.

Multe legende care pomenesc aceleaşi făpturi demonice circulau şi prin India, Malaezia, Polinezia sau ţinuturile aztecilor şi chiar ale eschimoşilor. Sângele vărsat în concepţia aztecă era cel care asigura fertilitatea pământului. În Japonia se vorbea despre Nukebuki, o creatură al cărei cap zbura de unul singur pentru a vâna oameni. Indienii îl aveau pe Vetala, care poseda corupul oricărei fiinte vii sau moarte, lăsând impresia că se reîntorc la viaţă.

Africanii au şi ei demonii lor. În vest sălăşluia asanbosam, demonul cu dinţi de fier, ia în est impundulu, entitatea care se prefăcea în pasăre ce se hrănea cu carnea oamenilor. Triburile germanice pomeneau de Krampus, un monstru îmblănit şi încornorat care sfâşia victimele. Dar şi Valkiriile, frumoasele însoţitoare ale lui Wotan, aveau obiceiul de a consuma cadavrele celor căzuţi în luptă înainte de