Destinul lui Crin Antonescu pare sa se confunde cu cel al alergatorului care participa de unul singur in cursa si, in final, are surpriza sa constate ca a iesit pe locul doi.
Mai corect ar fi, insa, in cazul lui, sa spunem ca lupta singur impotriva nimanui. Ca un jucator de fotbal care a fost lasat in offside de toti ceilalti 21 de jucatori si care nu intelege de ce nu primeste mingea acum, cand este atat de aproape de poarta goala.
Singuratatea tot mai vizibila a lui Crin Antonescu pe scena politica provoaca idei si sentimente contradictorii. Mila, curiozitate, plictis sau empatie - fiecare dupa caz si afinitatile pe care le impartaseste. Chiar si aparitiile publice devin un spectacol in sine. De unde pana mai ceva vreme in urma era umar la umar cu Victor Ponta, astazi prezidentiabilul USL poate fi zarit mai mult singur sau, in momentele fericite, insotit de yesmenii din partid.
Dincolo insa de simpatiile si credintele noastre politice, oricare ar fi ele, singuratatea lui Crin Antonescu este un fenomen obiectiv, de netagaduit, in functie de care poate fi judecata si inteleasa, cel putin intr-o oarecare masura, si restul scenei politice. E usor de intuit, de exemplu, ca liderul liberalilor nu este inghitit absolut deloc de papusarii care ascund in spatele serviciilor secrete. Aici, sentimentul este reciproc - nici prezidentiabilul USL nu are vreo apetenta pentru sistemul care se presupune ca inca face toate jocurile din umbra.
Dar dincolo de detasarea sinucigasa fata de structurile care vegheaza asupra puterii, marea inadecvare a candidatului liberal este distanta pe care nu reuseste sa o treaca in fata maselor.
Daca Antonescu este bun in fata camerei de luat vederi, in confruntarile de la tribuna Parlamentului sau din studiourile tv, in fata multimilor liderul PNL pare o simpla holograma care nu incalzeste
