Jumătate în glumă, jumătate în serios! Zilele trecute, europarlamentarul Cristian Preda, pe care îl apreciez pentru prestaţiile sale verticale, a declarat răspicat: ”Băsist fiind, spun şi eu: adio, PDL!”. Apoi, şi-a văzut de drumul lui, unul care se pare că duce la Cotroceni, până în biroul preşedintelui, unde descoperi un semn de circulaţie ca un ”T”, adică drum limitat, sau care se înfundă, mai zic unii. Acelaşi drum l-au parcurs şi Vasile Blaga, şi MRU, şi Cătălin Predoiu..., şi mulţi alţii înaintea lor. Cu succesul cunoscut. Europarlamentarul nu e nici primul politician, dar nici ultimul care îşi modifică traseul, fără să suporte anumite consecinţe, precum schimbăm noi miloacele de transport în comun, sau hainele de toamnă cu cele de iarnă. Nu m-au surprins cele declarate, fiind previzibilă şi justificată noua sa poziţionare, ci cuvântul ”băsist”(rădăcină – ”băs” + sufixul ”ist”) folosit cu nonşalanţă şi apăsat, în mod public, parcă pentru prima dată de către un personaj notoriu. Practic, constat cu surprindere, s-a dat liber la cuvântul ocolit până acum de multă lume, din varii motive. Pare a fi interesant să ne oprim puţin asupra lui, să-i facem un fel de RMN lingvistic, să vedem cât de imun este la virusurile politice care bântuie pe la noi. Acesta a intrat timid în vocabularul limbii române, cu câţiva ani în urmă. La început, oamenilor parcă le era frică să-l pronunţe. Cum să-i fi spus unuia ”Bă, băsistule!”. În primul rând comiteai o ... babofonie. Ia uite, a ieşit alt cuvânt nou! Apoi, cel apelat, putea să se simtă afectat, deoarece suna cumva ca o jignire. Dar, dacă întrebai: ”Tu eşti cumva băsist?”, putea să sune ca o apreciere, mai ales în timpul primului mandat prezidenţial. Adică, faptul că eşti ”adept al...”, ”fan al...”, al cuiva mare, important, un politician abil, îţi oferă o calitate în plus, iar când te întâneşti cu cineva prima oară, abia aşt