Scurt tratat despre gesturile le care le vedem după gol. O mimică în spatele căreia se află carenţe de caracter şi ani lipsă de acasă
Bucuria golului. Ce frumos! A golului victoriei, a celui egalizator. Chiar a golului de onoare. Cîtă onoare mai este în fotbal alături de oroare. Aţi observat cum se bucură fotbaliştii la gol? V-aţi dat seama dacă este vreo deosebire între bucuria băieţilor noştri şi a băieţilor de afară? Poate n-ar fi rău să trecem în revistă o sumă de gesturi care definesc bucuria golului, fără să ne substituim instanţelor calificate. Psihologi, antropologi, sociologi. Cei mai mulţi dintre ei sînt prea ocupaţi cu treburi mai importante şi speţe savante, deci trebuie cumva să ne descurcăm singuri.
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am ajuns la saturaţie. Nu mai suport să văd fotbalişti care îşi duc degetul arătător la buze, făcîndu-mi semn să tac. Nici Leandro şi nici Ronaldo nu au dreptul să ne interzică asta! Nici simbolic! Nu mai rezist să îi văd legănînd copii imaginari, de-abia născuţi sau încă nenăscuţi. Pare-mi-se că brazilianul Bebeto a fost iniţiatorul. Nu mai am energie şi nervi să îi contemplu mitraliindu-şi adversarii şi publicul acestora, să îi observ cum îşi pun lunetele pentru a ţinti spre un ipotetic oponent căzut ori cum îşi duc palmele la urechi, în aşteptarea ovaţiilor. Sau cum întind vîrful bocanculului pentru a fi lustruit de un coechipier, lustragiu de conjunctură. Inflaţie de simbolistică ieftină, penurie de decenţă.
Poate mi-am pierdut simţul umorului, probabil am obosit privind atîtea şi atîtea meciuri proaste, încununate de un gol-mărgică, ouat contra cursului jocului. Atunci, în acel moment magic, marcatorul/autorul face o dedicaţie iubitei. Îşi împreunează degetele mari şi arătătoarele, formînd o inimioară imaginară. Vai, cîtă sensibilitate! Ca să nu zic că forma geometrică desenată de degete parcă sugerează