Din partidele desfăşurate în această săptămână în cupele europene, în care n-am observat să se fi produs cine ştie ce surprize, un rezultat totuşi este în măsură să ne dea de gândit: Benfica – Olympiakos 1-1, după ce grecii au condus cu 1-0 până prin minutul 80. Se poate invoca faptul că terenul a fost o mlaştină (a şi fost oprit meciul minute bune în repriza a doua pentru a mai îmbrânci apa adunată) şi că în asemenea condiţii echipa mai tehnică are de suferit. De acord. Se mai poate spune şi că Benfica, cu toate condiţiile astea haine, a dominat copios, i-a încălecat pe greci de i-a zăpăcit, a ratat din toate poziţiile. Totuşi, la final, tabela arăta 1-1, iar asta vorbeşte foarte clar despre două lucruri, pe care de altfel le cunoaştem foarte bine: că grecii primesc gol extrem de greu şi că se apără excepţional. E un semnal de alarmă pe care fotbaliştii şi oficialii noştri trebuie să îl ia foarte în serios. În plus, faptul că au înscris un gol din cele două ocazii pe care le-au avut, trebuie şi el luat în seamă: asta înseamnă că au valorificat 50% din şansele avute, în condiţiile în care apărarea Benficăi este una foarte solidă, omogenă, în care jucătorii ştiu ce au de făcut ei înşişi, iar fiecare simte exact ce vor face coechipierii în orice moment. Nu este Olympiakos chiar spaima Europei, dar un asemenea rezultat obţinut în perspectiva barajului de calificare la Mondiale e cu atât mai îngrijorător cu cât ştim prea bine de ce e în stare apărarea Naţionalei noastre, în care parcă fiecare jucător acţionează cum îl taie capul şi cât îl ajută tehnica şi plasamentul, în nici un caz comparabile cu ale portughezilor Benficăi. Da, Grecia e în principiu cel mai slab dintre cei 4 adversari posibili, dar vorba e: cu cât suntem noi mai breji? Că, să nu uităm, grecii s-au bucurat că au picat cu noi cel puţin la fel de mult cât ne-am bucurat şi noi că ne vom întâlni cu ei.