În copilărie, când cocheta cu ideea de a juca teatru, Crina Semciuc era sfătuită de mama sa să aibă încredere doar în ea însăşi şi în Dumnezeu. Astăzi, Crina este una dintre cele mai cunoscute şi premiate actriţe din generaţia sa.

Pe Crina Semciuc, majoritatea oamenilor o ştiu fie dintr-o reclamă celebră, la vremea ei, promovând o reţea de telefonie mobilă, fie dintr-un serial pentru adolescenţi, ce provoca furori, cu ani în urmă, printre telespectatorii Pro TV. Puţină lume ştie că a câştigat un premiu UNITER sau că a tocat scenele teatrelor din Bucureşti, în roluri despre care poţi vorbi până te prinde dimineaţa. Începută ca o variantă a pasiunii pentru balet, actoria a fost pentru ea, mai degrabă, un drum denivelat. Iar depresia plecării de acasă, nemulţumirile faţă de majoritatea profesorilor ce s-au perindat pe la catedrele din faţa ei, neliniştile şi nesiguranţa actorului au fost contrabalansate doar de câteva momente magice. Momente în care scena s-a transformat în centrul Universului, iar teama celui aflat în faţa spectatorului s-a metamorfozat în ceea ce femeia Crina Semciuc descrie, zâmbind, ca fiind „puterea“.

„Weekend Adevărul“: Acasă, la Galaţi, ai făcut Liceul de Actorie. Ai simţit scena ca pe ceva necesar sau s-a întâmplat, pur şi simplu?

Crina Semciuc: Nu, nu, s-a întâmplat. Am fost, şi continui să fiu, un copil extrem de emotiv. Lipseam la orele de istorie tocmai pentru că profa ne ridica în picioare şi ne punea să citim lecţia tare, în faţa întregii clase. Iar eu eram obsedată de balet. Atât mă interesa. Am făcut patru ani gimnastică, special ca să pot da la balet. Şi, când trebuia să intru la clasa specială, într-a opta, s-a desfiinţat cursul. Peste vară, aşa, nici n-am ştiut. Am fost obligată să mă mut la şcoală normală, unde nu am reuşit niciodată să mă acomodez, să mă integrez, nimic. A venit mama la mine şi mi-a spus: „