Într-una din zile am văzut un tânăr – despre care ştiam că este certat cu şcoala – cu trei cercei într-o ureche. Eram împreună cu câţiva cunoscuţi, care l-au văzut împreună cu mine pe „tipul” respectiv şi, împreună, am purces la o dezbatere legată de purtarea cercelului în ureche.

Pentru început discuţia s-a rezumat la această mică podoabă şi, fireşte, la purtarea de către elevii-băieţi a obiectului respectiv. Erau, cum se întâmplă într-un grup, păreri pro şi contra, însă discuţiile au atins problema libertăţii de manifestare şi de exteriorizare a personalităţii. Altfel spus, pentru una dintre persoanele din grup, a purta cercel în ureche însemna a avea personalitate. Aş traduce în limbaj teologic spunând „a avea duh”. Adevărat că omul este liber şi la fel de adevărat este că el îşi manifestă personalitatea sa aşa cum ştie. Dar ce fel de personalitate, ce fel de duh? Oricine şi în orice fel se poate manifesta cum doreşte în societate, fără a mai ţine seama de reguli? Libertatea personală este, totuşi, îngrădită. Nu poţi să te manifeşti cum vrei, există instituţii, locuri, spaţii care impun o anumită conduită, un anumit comportament, decenţă. Să nu mai vorbim de şcoală unde copilul vine pentru a fi educat şi, în consecinţă, anumite manifestări libertine nu pot fi tolerate. Şcoala este un spaţiu în care copilul este educat, dar şi un loc de cultură. Cercelul purtat în ureche nu are nicio treabă cu modul de manifestare a oamenilor din aceste locuri. Are, într-adevăr, o semnificaţie pentru popoarele din Africa, pentru indieni, australieni, ţine de tradiţia lor, însă nu de a noastră. Cred că la fel stau lucrurile şi cu împrumuturi de genul Halloween, Valentine’s Day ş.a.m.d.

Către o societate decăzută?

Toate aceste manifestări de presupusă libertate nu sunt altceva decât o pătrundere a subculturii chiar şi în locurile în care ar trebui să p