Poziţia geografică a Timişoarei a favorizat un comerţ prosper încă de la începuturile existenţei sale; un intens schimb de mărfuri a existat cu Imperiul Bizantin, apoi cu regatul maghiar şi cu spaţiul central european. Potrivit unui document de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în cetatea Timişoarei se găseau mătăsuri fine, postav de Boemia, harnaşamente, mirodenii, haine şi încălţăminte, oale şi vin, de regulă pentru aristocraţia oraşului. Încă din vremea lui Carol Robert de Anjou, negustorii se bucurau de unele înlesniri pentru mărfuri „de orice fel” iar cetatea, care era „oraş liber regesc”, avea dreptul de a organiza târguri săptămânale şi anuale. Un comerţ intens a continuat să anime oraşul şi în timpul stăpânirii otomane, când, potrivit mărturiilor de epocă, oraşul era plin de negustori italieni, raguzani, turci, evrei, greci sau armeni, în oraş existau trei hanuri, patru sute de prăvălii şi un bazar.

Habsburgii au acordat, la rândul lor, o atenţie sporită rolului cetăţii în mijlocirea legăturilor comerciale cu Ţările Române şi Imperiul Otoman; încă din 1718 cetatea avea dreptul la un târg anual şi două târguri săptămânale iar în 1723 a fost înfiinţată Societatea Comercială din Timişoara, care s-a ocupat de exporturi. Şase ani mai târziu a luat fiinţă asociaţia comercianţilor de vite, în 1742 cea a comercianţilor de piei şi, sub oblăduirea curţii vieneze, s-a constituit o societate a negustorilor din cetate, care exporta materii prime din provincie, bucurându-se de facilităţi vamale acordate de Maria Tereza. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, negoţul a fost acaparat de grecii, armenii, bulgarii şi macedo-românii stabiliţi în Banat dar activitatea acestora aducea venituri însemnate oraşului iar cei care se ocupau de comerţ aveau o situaţie deosebit de prosperă. Canalul Bega, principala cale de acces spre Europa centrală şi apuseană, a avut u