Vreme ca într-un subiect la examenul de Bacalaureat: toamna în opera lui Mihail Sadoveanu. Pe Aleile Parcului Academiei, pe care-l folosesc, pentru a vorbi la telefonul mobil, şi cititorii sălii de lectură 1 a Bibliotecii straturi-straturi de frunze uscate. Dacă eşti poet, imaginea lor îţi încolţeşte în minte o rimă. Dacă eşti cetăţean, imaginea lor îţi încolţeşte în minte o vorbă despre proasta gospodărire.
Revenind în sală după câteva raite în jurul Artezienii (prilej de a nota în subconştient că seamănă cu un arici de apă), dau cu privirile de un afiş anunţând dezbaterea Informatorii Securităţii. Dumnezeule! îmi spun, străbătând holul de la intrare, prin zumzetul stârnit de taclalele culturale ale doi intelectuali aşezaţi la o măsuţă şi observând – cu coada ochiului – că bodyguardul redactează un SMS, ăştia nu mai termină odată cu Securitatea!
Năduf personal, avându-şi rădăcina în constatarea că de 23 de ani, din 1990 pînă azi, dezbaterea vremurilor ceauşiste s-a cantonat în denunţarea informatorilor Securităţii, fără minimul efort de a scana la rece fenomenul. Pe drumul către sală îmi cade fisa: „— Păi, de ce să fie mustraţi doar informatorii Securităţii şi nu informatorii în general, chiar şi cei ai SRI?!“. Poporul e, din acest punct de vedere, mult mai profund decât anticomuniştii noştri de propagandă.
De la formule precum turnător, ciripitor, până la descrierea propriu-zisă, Poporul îşi exprimă dispreţul sau chiar scârba pentru orice Informator, indiferent cărei instituţii îi aparţine: SRI, Poliţiei, Securităţii, CIA, Siguranţă.
Ce e Informatorul în general? Un tip care, fără a fi bănuit de cei din jur, trage cu urechea sau trage de limbă pentru ca, apoi, să meargă la instituţie şi să toarne contracost ceea ce a auzit. Un tip care stă la masa de alături şi ascultă ce vorbeşti cu tovarăşul de dejun, pentru a spune mai
