Săptămâna trecută m-am enervat rău de tot. Nu mi se mai întâmplă prea des. Cu trecerea timpului, înveṭi că nimic nu e definitiv pierdut sau câṣtigat, aṣa că nu merită să mai distrugi niṣte conexiuni neuronale, pentru că lucrurile funcṭionează oricum în matricea relativului. Mai ales la noi. Sunt însă situaṭii care îṭi fortează limitele autoimpuse.

Mă aflam la Teatrul Nottara, unde tocmai se încheiase prima ediṭie a Festivalului internaṭional Fest(in) pe Bulevard. Vreme de ṣapte zile urmărisem spectacolele româneṣti, dar ṣi pe cele invitate din Franṭa, Serbia, Bulgaria ṣi Austria. O ediṭie reuṣită, ale cărei reliefuri le comentam cu oamenii de teatru, în spaṭiul primitor al cafenelei de la etaj, unde gazdele te fac întotdeauna să te simṭi ca acasă. Mărturiseam celor din grupul meu că, dincolo de judecăṭile de valoare, m-a impresionat prezenṭa actorilor secṭiei române a Teatrului Naṭional din Vârṣeṭ, care, cu bani puṭini, primiṭi de la autorităṭile regionale, reuṣesc să realizeze două proiecte pe an, a câte zece reprezentaṭii, pentru a juca în limba română. La Bucureṣti au venit cu un text comandat unei tinere autoare sârbe, care a înteles bine povestirile prietenilor ṣi a redat dramatismul vieṭii poetului Petru Cârdu, susṭinător până la moarte al identităṭii culturale româneṣti. Tocmai spuneam că lucrurile ar putea să arate ṣi mai bine, dacă aceṣti români entuziaṣti din Banatul sârbesc ar primi ajutor ṣi din partea statului român, când am avut proasta inspiraṭie să mă simt obosită. Francul salvator Timiṣ Aṣa că mi-am căutat un loc ṣi l-am găsit la o masă, la care se mai aflau două universitare, din Bucureṣti ṣi Cluj, o cronicăreasă din Bacău ṣi un necunoscut. Am salutat pe toată lumea cunoscută ṣi am întins mâna, prezentându-mă bărbatului în pulovăr roṣu, care a rostit ṣi el în barbă, un nume. Era o persoană la vreo 60 de ani, poate ṣi mai bine.In cursul conve