Dificultăţile României din ultimul deceniu au legătură, desigur, cu soluţii improvizate, cu nivelul în scădere al educaţiei, cu neajunsurile dezbaterii publice, cu felul în care se înţelege democraţia, cu multe altele. Fără îndoială, aceste dificultăţi şi, până la urmă, întârzierea „decolării", asemenea altor ţări din regiune, au legătură cu erori de decizie. Mă opresc aici asupra a trei erori, mai vizibile în vremea din urmă.

Prima are deja o vechime de mai mult de un deceniu şi constă în înlocuirea negocierii pricepute cu cumpărarea bunăvoinţei. Fără să facem acum o descriere completă, este de obsevat că, pretutindeni în lume, sunt parteneri interesaţi să promoveze valorile propriei societăţi şi, de ce nu?, interesele grupurilor pe care le reprezintă. Faptul este normal într-o cultură dominată de mercantilism, cum este cea actuală. Fireşte, partenerii cu care ai de a face nu se pot comanda, căci ei sunt daţi de istorie şi împreună cu ei trebuie să rezolvi problemele pe care le ai şi cad în răspunderea ta. Pe de altă parte, din varii motive - imposibilitatea de a-l convinge pe cel care nu este accesibil argumentelor, criza de timp, contextul neprielnic etc. - este tentant să apuci pe calea mai scurtă a oferirii de avantaje materiale (favorizări la privatizări de bănci şi firme, la achiziţionarea de tehnologii sofisticate, la încredinţarea de lucrări voluminoase) pentru a cumpăra bunăvoinţa partenerilor. De mai bine de un deceniu, reprezentanţi ai României au mers pe această cale, în multe situaţii, iar rezultatele se observă cu ochiul liber. Sub aspectul strict al dezvoltării industriei proprii, ţara arată, în mare, ca după război: multe întreprinderi închise sau în insolvenţă, dacă nu chiar prăbuşite, mari suprafeţe nelucrate, cea mai mare parte a populaţiei în afara muncii. Nu este vorba, desigur, de a respinge privatizările şi încredinţările de lucrări