În week-end, s-au împlinit 175 de ani de la nașterea lui Georges Bizet. Opera Națională București a marcat momentul cu o reprezentație a operei ”Carmen”. Sursa: VLAD STĂNESCU

Am fost la spectacol și nu pot decît să mă bucur că Bizet are, totuși, marele noroc că posteritatea lui nu depinde absolut deloc de această producție. Eu, am plecat după primele două acte. Prefer să nu împărtășesc părerea mea despre o producție în care toate florile sînt artificiale, costumele stau pe personaje ca pe gard, corul de copii e îmbrăcat de fiecare mamă acasă cu ce a avut și la hanul lui Lillas Pastia se bea din pahare de plastic. Se bea, vorba vine, pentru că asistăm la același vechi truc actoricesc de brigadă artistică în care actorii se fac că beau, sorbind, de fapt, aer din pahare.

Bieții artiști, în năvălnicia sentimentelor, aruncau paharele de plastic conform regiei producînd sunete groaznice (imaginați-vă paharul de plastic gol aruncat pe jos, rostogolindu-se sprințar pe lemnul scenei, în timp ce Escamillo cîntă cu foc aria toreadorului!). În plus, tenorul – un rus în debut la București – era la limita ridicolului, pășind anevoie în niște cizme cu toc care îl strîngeau (așa era costumul din recuzita Operei, cizme cu toc pe post de cizme soldățești!). Nu vreau să spun nimic despre cum a cîntat, pentru că un om pe care îl strîng încălțările nu poate cînta bine, nici Caruso să fie. Totul într-un decor așezat pe o pantă înclinată ca o pîrtie de săniuș - o veritabilă încercare atît la urcare cît și la coborîre pentru toți cei de pe scenă.

Bizet a fost un idealist, nu lipsit de simțul umorului. Spune totul despre el acest pasaj dintr-o scrisoare pe care a scris-o unui prieten și colaborator, E. Guiraud, în 1875, ultimul său an de viață: ”Am visat astă-noapte că eram toți la Napoli, instalați într-o vilă încîntătoare și că trăiam sub un guvernămînt pur artistic. Senatul