Una dintre cele mai neaşteptate, dar şi mai plăcute surprize din oferta de anul acesta a Festivalului Naţional de Teatru a fost, fără îndoială, spectacolul cu piesa „Yentl” de la Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti.

Chiar nu are rost să ne pierdem în discuţii sterile specifice aflatului în treabă la români dacă locul lui Yentl era sau nu era în secţiunea Teatrul de mâine. E adevărat, regizorul Erwin Şimşensohn nu a terminat chiar ieri Facultatea de Regie a UNATC. Din câte am izbutit să aflu, a absolvit-o în urmă cu vreo zece ani şi se pare că a avut norocul de a fi studentul extraordinarei regizoare şi profesoare Cătălina Buzoianu. Ceva din spectacolul lui de acum aminteşte de stilul celor ale Cătălinei, dar mai presus de toate e limpede că montarea poartă însemnele lucrului bine făcut, temeinic gândit şi riguros paginat scenic, al grijii pentru detaliu, pentru claritatea poveştii, pentru desenarea sigură a personajelor.

Erwin Şimşensohn nici nu a ales un text oarecare, neîmplinit, neverificat, cu o dramaturgie pauperă, nici nu l-a tratat cu superficialitate. Piesa e bine articulată, cu poveste, cu personaje, cu acel ceva care te îndeamnă să vrei să revii la teatru. Toate aceste însuşiri se regăsesc cu prisosinţă în montare. Yentl vorbeşte despre iubire, despre iubirea dintre un bărbat şi o femeie, despre meandrele acesteia, despre nesiguranţă şi îndoială, despre mitul androginului, fără a exhiba de dragul exhibiţiei sexualitatea. Yentl povesteşte despre sacrificarea unei iubiri de dragul alteia, a celei sigure, greu încercate dintre un alt cuplu, cuplu în care bărbatul iubit e acelaşi, cuplu a cărui fericire a fost deturnată de prejudecăţi religioase şi sociale, de tradiţie, de conservatorisme şi autoritarisme prost înţelese şi care, prin sacrificiul lui Yentl, se poate, în fine, împlini. Yentl vorbeşte deopotrivă despre iubirea personajului principal