E unul dintre textele pe care le-am scris cu cel mai mare zvâc în ultima vreme.Uite o lume nebună, cu simfonii vulgare, kitsch-uri lingvistice.Totuşi, unii se întreabă ce au avut mai bun din toate astea?"Un secol de lucruri extraordinare: libertatea moravurilor".Teza majoră a celor care fac parte din breasla ctitorilor de sindrom social e că lumea noastră e una a vitezei. Dar eu cred că societatea noastră e obsedată de uitare."Nu va urma nimic".

De multe ori m-am întrebat de ce oamenii dansează la simfoniile sociale vulgare ca şi când e tot ce aveau mai bun de făcut la un dineu cu proşti. Tot doldora de neputinţă, am început să privesc la chipul sticlos al tuturor celor care răspund – deja într-un kitsch lingvistic- „bine”- la fiecare întrebare despre conduită, stare de spirit ori sănătate, deşi cotidianul e orice mai puţin o lume posibilă în care şi-ar dori să trăiască. M-am minunat de lentoarea celor care preferă să primească totul la pachet, înţelegând că intelectual fie te naşti, fie creşti- succesiunea lor nu există-, şi mi-am făcut cruce când am văzut cum oamenii se dau la propriu, aşa, ca o blidă aburindă, pofticioasă şi cu iz de bogdaproste, doar de distracţie sau în ciuda moravurilor. E universul în care nu am ales să trăiesc, dar în care m-am trezit desluşită, lumea despre care scriu uneori cu foarte multă patimă şi alteori mecanic, din plictis sau pentru că ceasul editorial sună după legea lui.

Ce-am avut mai bun din toate astea? Păi, vorba lui Kundera: „un secol de lucruri extraordinare: libertatea moravurilor”.

Adică, pentru cei mulţi şi spiritualizaţi de turmă, un veac de paradă a autonomiei şi a libertăţii asumată în sensul cel mai nobil, pentru a fi caricaturizată, postum, ca obiectul unui capriciu postmodern prin care fiecare arată – vizualul primând cu obstinaţie, mai, mai, parcă am recupera tradiţiile vechii Elade- c