Sunt, în definitiv, un student venit din Iaşi la Bucureşti, care a rămas aici să-şi îndeplinească visurile şi nevoile. Spre deosebire de mulţi dintre colegii mei, am locuit mereu în chirie. Nu am avut experienţa căminului. Am fost un burghez. Dar unul care a trecut şi prin clipe grele din punct de vedere imobiliar. Un singur lucru nu am văzut niciodată înapoi, în toată călătoria mea: garanţia.
Pentru cei care nu cunosc sensul cuvintelor mele, garanţia este o sumă pe care o dă un chiriaş la închirierea unei locuinţe. De cele mai multe ori, ea este egală că o lună de chirie. Este folosită în cazul unor daune pe care o produci apartamentului sau, în alte situaţii, pentru a completa din întreţinere şi facturi după plecarea sa. Nu am fost în niciun apartament unde să nu fi dat garanţie la început. Am trecut prin patru locuinţe, iar acum sunt la a cincea. În buzunarele unor oameni au rămas 900 de euro din banii mei sau, de cele mai multe ori, ale părinţilor mei.
Am venit în Bucureşti şi m-am mutat în Berceni. O cameră într-o casă. Era frumos acolo, pe strada Şoimuş. Aveam o terăsucă, o curte frumoasă şi o cameră care conţinea şi bucătărie, iar la baie duşul venea direct de la chiuvetă. Singurul dezavantaj era preţul. Am dat 350 de euro pe lună în cele trei state acolo şi 300 de euro garanţie. Am decis rapid că sunt cel mai prost din Bucureşti pentru că dau suma asta şi am plecat altundeva. Nu am primit garanţia. Motivul? Nu am anunţat cu o lună înainte. Nota bene, am anunţat cu trei săptămâni înainte că deja îmi găsisem şi la finalul lunii voi părăsi incinta.
M-am mutat pe strada Sebastian. Eu ziceam că stau în Rahova. Părea mai romantic. Nu dădeam la fel de mult, dar împărţeam apartamentul cu un cuplu şi o mamă cu fata ei. A fost un loc mai bun, mai drăguţ pentru nevoile mele. Nu plăteam de departe la fel de mult. Am stat un an acolo şi am plecat sătul d
