Ziua a şasea e făcută pentru “odihneală”. În Paris nu-i aşa. Ai de văzut Musée du quai Branly, Muzeul d’Orsay, Champs-Élysée şi “micuţul” turn Eiffel.
Bulevardul Champs-Élysée e aşa de celebru încât am aflat şi eu de el. Te simţi mic acolo. Mai ales dacă buzunarul nu ţi-e bine asezonat. Am văzut pe Champs-Élysée, în vitrine, maşini de F1, Lamborghini, ţigări de o mie de euro bucata, femei de o sută de mii bucata, pe scurtă perioadă de timp, meniuri la preţuri inimaginabile pentru oameni normali, o babilonie de oameni, rase, apucături şi obiceiuri dintre cele mai diverse.
Cică vechii greci credeau că eroii lor se duc undeva într-un fel de rai, pe care îl numeau Câmpiile Elisee. De aici ar veni numele bulevardului. Dubuit cu cinematografe de lux, cu magazine pe aşişderea, cu cafenele elegante, Champs-Élysée ajunge, dacă porneşti din partea lui estică, la Arcul de Triumf. Baţi vreo doi kilometri pe jos, da’ merită.
Arcul e cam cum e ăla de la noi, de la Bucureşti, da’ mult mai mare. Poate pentru că l-a comandat Napoleon. Oricum, nici Bonaparte nu l-a văzut gata. O fi fost el împărat şi o fi vrut să-şi facă ceva asemănător împăraţilor romani, da’ timpul nu l-a iertat. Conştient că nici pe mine timpul nu mă iartă, am plecat spre Turnul Eiffel. Că se vedea. După ce am intrat pe străzi, nu s-a mai văzut. M-am bazat pe instinctual meu de orientare şi m-am rătăcit. Nu-i bai! Am ajuns lângă casa în care a creat Voltaire, am intrat printr-un fel de cartier de ambasade, am văzut femei frumoase, oameni absolut civilizaţi şi, în fine, am ajuns la turn.
Simbol al Parisului şi al Franţei, incredibilă creaţie inginerească, Turnul Eiffel nu m-a impresionat, estetic vorbind, deloc. E mare, e grandios, e incredibil, epitetele sunt puţine pentru a-l descrie. Cel mai mult mi-a plăcut un părculeţ, cu băncuţe, cu lacuri la suprafaţa căr
