Perfecţiunea rămâne un mit. Nu mi se întâmplă des să merg la filme science fiction, dar accept provocările atunci când sună încurajator, mai ales în condiţii tehnice impresionante. Elysium are datele necesare unui blockbuster, de la numele sonore de pe generic până la nebunia efectelor speciale. Matt Damon, Jodie Foster şi încasări record în primul weekend în America. Cu atât mai mult cu cât distribuţia a fost asigurată de Sony Pictures şi TriStar Pictures. Surprinzător, subiectul a fost mult mai bine închegat decât cel din Ziua Z,fără prea multe încropeli supărătoare, poate doar cu un final prea lungit, câteva clişee pe alocuri (dar la care te aştepţi şi pe care ţi le asumi ca spectator odată intrat la un asemenea film) şi efecte sonore suficient de puternice pe care să le simţi direct în stomac. Începutul filmului te duce cu gândul la 2001: Odiseea Spaţială a lui Kubrick. Neil Blomkamp a reuşit să construiască o atmosferă stranie, dezolantă, apocaliptică. Un Los Angeles în pragul colapsului hipnotic: oamenii se mişcă robotic, chipurile cadaverice sunt triste şi speriate, oraşul este suprapopulat, bolnav, cu resurse aproape epuizate. Predomină un gri metalic tăios şi ameninţător, fără speranţă şi prea multe şanse de supravieţuire. Practic, lumea s-a împărţit drastic şi dramatic. Există doar două clase sociale: aceşti prizonieri ai propriilor destine şi cei bogaţi, fericiţi aflaţi pe staţia spaţială Elysium – construită într-un alb imaculat, perfect, senin şi fără griji. Dar cum este de aşteptat, acc Publicitate esul este limitat pe Elysium şi desigur că numai acolo se află antidotul tuturor nenorocirilor care afectează oamenii de rând. Un stat în stat, o lume perfectă care controlează restul lumii şi se protejează straşnic. Jodie Foster este femeia de fier, guvernatoarea absolută – secretarul general Delacourt. O simplă ridicare de sprâncene şi totul poate