Întreaga lume a omagiat, la 10 octombrie, bicentenarul naşterii lui Giuseppe Verdi, compozitor onorat de-a lungul întregului an prin numeroase evenimente ce se doresc de anvergură pe orice scenă lirică de aici sau de oriunde. Coincidenţa a făcut ca, la Teatrul Liric din Craiova, să se prezinte, chiar în acea zi, noua producţie cu Otello, o premieră în adevăratul sens al cuvântului, pentru că celebra operă nu s-a mai cântat până acum în Bănie, marcând totodată debutul regizoral al lui Rareş Zaharia în acel teatru, dar şi deschiderea ediţiei a XIII-a a Festivalului „Elena Teodorini“, aflat, firesc, sub semnul muzicii verdiene. Chiar dacă însuşi managerul Antoniu Zamfir recunoaşte că un asemenea demers comportă un risc major în condiţiile unui ansamblu redus, deci cu potenţial limitat în raport cu amploarea cerută de partitură, proiectul s-a concretizat apelându-se, pentru rolurile centrale, la solişti oaspeţi, la pupitru aflându-se experimentatul dirijor Gheorghe Stanciu (de la Constanţa), care a încercat să omogenizeze orchestra (neavând însă nicio vină pentru scăpările suflătorilor, sunetul neinspirat al violoncelului în solouri sau lipsa de calitate a viorilor) şi să echilibreze relaţia cu corul (pregătit acum de Georgiana Popescu) sau cu interpreţii personajelor, depăşind cu profesionalism şi eficienţă momentele dificile. Ca de obicei, în Otello a apărut tenorul Marius Budoiu (de la Cluj), deloc maur, dar muzical, inteligent şi dezinvolt atât vocal, cât şi scenic, adaptându-se în general concepţiei regizorale, iar în Iago l-am revăzut pe Ştefan Ignat (de la Bucureşti), bariton egal cu sine, etalând atitudinea, gestica şi mimica pe care le consideră de fiecare dată necesare în conturarea rolului (deşi regizorul l-ar fi dorit mai aristocrat), cântând din nou sub ton, adesea detimbrat, pierzându-se total în duetul cu Otello, care ar fi trebuit să fie o culminaţi