Am privit peronul pustiu şi am oftat a jale. Gara, curăţică în aparenţă, emana un miros puternic de motorină. Parcă ar fi curs, pe pereţi, motorina de pe vremuri.
Prin anii 70 eram obligat să schimb un tren în Teiuş, în drum spre casă. Mare nod feroviar!
Zeci de linii de tren, garnituri de personal erau trase la depou, alte trenuri veneau sau plecau spre toate părţile ţării. Gara era destul de mare şi avea un pavaj, propriu gărilor. Un fel de pietre cubice, lucioase, de folosinţă, dar perfecte şi îmbibate de mirosul de motorină.
Vreo cinci ani am făcut naveta şi am făcut acest drum de mai multe ori pe an. Am ajuns să cunosc tineri, ca mine, cu naveta. Ne întâlneam în gara Teiuş, preţ de zeci de minute. Şi vorbeam cât pentru câteva luni. Nici nu ştiam exact de unde sunt, unii sau alţii.
Priveam de pe pasarelă cum pleca cea mai lungă garnitură de tren din Europa. Teiuş-Cugir era un personal care avea 18 vagoane. Erau pline ochi, se stătea şi în picioare. Până în Cugir se făceau cam două ore. Navetiştii lucrau în marea fabrică din Cugir, de fapt erau două. O platformă industrială cu peste 20.000 de mii de muncitori. Un strungar în fabrica din Cugir, unu’ cu a şaptea specială câştiga peste opt mii de lei pe lună.
Muncitorii veneau la uzină cu Daciile, luxul românesc. Fabrica din Cugir avea o parcare imensă, probabil a fost uzina cu cele mai multe maşini pe cap de muncitor, din România. O uzină de grad zero!
Am privit gara pustie acum, după peste treizeci de ani. Cum am putut distruge totul! Ţin minte că venise la fabrică o echipă de japonezi pentru a monta nişte maşini unelte cu comandă numerică, o noutate. Japonezii au delimitat perimetrul secţiei şi lucrau la un mod incredibil. Tot timpul erau curaţi, maşinile erau curate, nu urmă de şpan sau alte chestii pe care le găseai în rest. Asta au învăţat românii de la japone
