Din vestiarul echipei de fotbal Getafe se aude muzică, aşa că Ciprian îşi cere scuze dacă nu ne vom putea auzi prea bine. Îi spun că ne descurcăm şi-l asigur că nu-l ţin mult.
Nu vreau să-l pisălogesc înaintea meciului cu Bilbao şi, la capătul a zece minute de convorbire (băiat culant, Ciprian m-a sunat el după ce îi dădusem un apel), îl las să-şi trăiască „visul albastru“ – „Getafe, el sueno azul“ se numeşte un volum proaspăt publicat în Spania de clubul la care a ajuns românul în această toamnă.
Înainte de a fi atacant în ţara în care oamenii din faţa porţii adverse se numesc Cristiano Ronaldo şi Messi, pe când nu era un prolific marcator al naţionalei României şi „locomotivă“ a „tricolorilor“ în preajma barajului decisiv cu Grecia pentru calificarea la Mondiale, Ciprian era un băiat de cartier. Omul cu 133.000 de aprecieri pe Facebook (nu asta contează azi?!) a copilărit în Maica Domnului, relativ aproape de Ştefan cel Mare, de unde şi prima sa opţiune de fotbalist cu acte în regulă. A plecat de tânăr în străinătate, unde a devenit jucătorul matur de azi, chiar dacă are doar 28 de ani. Câteva lucruri mai puţin ştiute despre acest „9 de 10“, în chestionarul următor.
De ce te temi cel mai tare?
De Dumnezeu, nu? Ştiu că nu e un răspuns logic, dar sunt un tip cu frica lui Dumnezeu.
Care e prima ta amintire?
Cu siguranţă nu e prima, dar e una pregnantă: la opt ani, m-am dus la tenis şi am rămas impresionat că cei de la fotbal aveau echipamentul la fel. Stăteam aşa, gură-cască, şi mă gândeam: mamă, ce mişto sunt îmbrăcaţi!…
Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?
Admir foarte multe persoane, cred că din fiecare domeniu pe cineva. Fără să fac nominalizări, apreciez şi mă bucur foarte tare când sunt în străinătate şi întâlnesc români care au realizat ceva.
Ce-ţi place la înfăţişarea ta?
Barba, ha-ha! Glumesc. Freza
