Mărturisesc că am fost surprins de organizarea unui mare miting al secuilor din România. Nu pentru că nu aș ști de visul maghiarilor din Ungaria și de dincolo de granițele ei de a refăuri Ungaria Mare, în care autonomia, inclusiv teritorială, este o etapă intermediară. Ci pentru că nu am înțeles, în primă instanță, de ce au ales tocmai acest moment pentru a ieși în stradă.
Am fost, timp de șapte ani, reporter acreditat pe lângă UDMR. Am fost aproape de maghiari, de formațiunile alese de ei să le reprezinte interesele, am înțeles că moderații și radicalii au același scop (radicalii fac scandal, pentru ca moderații să obțină drepturi pentru maghiari de la statul român). Am călătorit mult în județele în care maghiarii sunt majoritari, mi-am făcut mulți prieteni unguri, inclusiv în rândul politicienilor.
Unii dintre ei au încercat, fără succes, să mă manipuleze în momente importante pentru cauza lor. Alții au reușit. Am înțeles că exagerările politicienilor maghiari legate de obținerea autonomiei se fundamentează pe o dorință intimă a populației maghiare. Nu sunt de acord că singurii care vor autonomie sunt politicienii, pentru că nu sunt în stare să le ofere alegătorilor bunăstare economică, în timp ce maghiarii de rând au uitat de Ungaria Mare. Cred că fiecare ungur visează ca Tratatul de la Trianon să fie invalidat de vremuri.
Marele câștig personal din perioada în care m-am ocupat pe-ndelete de UDMR a fost că m-am vindecat de național- comunismele cu care fusesesm îndoctrinat în școală și, ulterior, în anii '90, dominați de politicieni șovini, care credeau, și mai cred și acum, că ungurii trebuie izgoniți din România, cu pușca în mână dacă se poate.
Am înțeles atunci că maghiarii nu-i urăsc pe români, ci luptă pentru un scop pe care-l consideră legitim: Ungaria Mare. La fel cum românii consideră România Mare un scop legitim. Înțeleg că, dup