„Mamă, când mai facem un Jos, Ponta?”, a întrebat-o pe mama lui un băieţel simpatic, care împreună cu fratele său a crescut, în ultimul an, în cultura protestelor de stradă care au cuprins Bucureştii. Sunt o familie de oameni inteligenţi şi prietenoşi, atenţi la nedreptăţile lumii, dar şi la frumuseţea ei, care te cuceresc cu talentul lor de povestaşi ce transformă orice întâmplare într-o proză scurtă de cea mai bună calitate. La fel ca ei, mulţi alţi părinţi tineri, cultivaţi şi nonconformişti, şi-au adus copiii la manifestaţiile din Piaţa Universităţii, Piaţa Constituţiei, Centrul Vechi sau cartierele Capitalei. În rucsacul protestatarului părinte găseşti nu manifeste, ci cutii de lapte praf şi biberoane, în solidaritatea născută adhoc se împart, în loc de ţigări, pamperşi, iar acolo unde te aştepţi ca nemulţumiţii să împingă barierele jandarmilor, vezi părinţi grijulii care împing cărucioare. E o altfel de lume, cu bebeluşi purtaţi în manduci şi slinguri, cu copii care contribuie la vacarmul general cu zdrăngănelele, cu băieţei şi fetiţe care strigă, în joacă, sloganuri.

Un copil la un protest îi obligă pe participanţi la un comportament decent şi ridică nivelul de civilizaţie al mişcării în sine: nu-ţi vine să arunci cu bolovani în vitrine, nu-ţi vine să te baţi cu jandarmii, ori să înjuri ca la uşa cortului când ai un puşti de grădinţă lângă tine, chit că nu e al tău. Cât despre puştiul de grădiniţă, acesta poate învăţa, în acest fel, de mic să îşi apere drepturile, poate învăţa că, împreună cu alţii asemenea lui, e capabil să lupte împotriva unui întreg sistem, atunci când sistemul e corupt şi contravine intereselor oamenilor. Este o problemă veche de-a noastră, aceea că nu ştim să luptăm pentru ceea ce ar trebui să apărăm cu înverşunare şi că nu ştim să dăm dovadă de solidaritate, nici măcar în momentele în care vedem că aceasta este singura noastr